mizerabilism

Acest fel de a vedea lucrurile ar putea fi numit mizerabilism. Sigur, chiar dacă el ne e destul de caracteristic, nu înseamnă că nu există și prin alte părți. Iar unii reușesc chiar să valorifice economic asemenea tendințe.

Rețelele sociale și mass-media sînt pline de formule care au devenit adevărate refrene, bune pentru comentat aproape orice situație de viață: de la „e în ADN-ul românului să...“ (fure, mintă, înșele etc.) la „nu ne mai facem bine”.

Atitudinile fundamentale specifice modelului cultural al precarității sînt: fatalismul, resemnarea, neimplicarea, neasumarea responsabilității individuale, neasumarea de riscuri, cinismul, oportunismul și egoismul feroce, lipsa toleranței față de un altul diferit etc.

Ironia acestei mode a hainelor rupte, a pantofilor murdari și a ojei sărite are însă un siaj trist: pe cînd oamenii săraci, care n-au bani de aruncat pe țoale și pe fashion, ar da orice să se îmbrace elegant și îngrijit, cei cu bani mulți plătesc din greu ca să pară săraci.

Succesul acestor filme pe plan internațional a fost pe deplin meritat, estetica lor e cu adevărat desăvîrșită și ea are prea puțin de-a face cu ceea ce numim „mizerabilism”: privirea lor e una rece, obiectivă, fără dorința de senzaționalism.

Iar noi, mizerabiliștii? Sîntem triști. Da, sîntem consecvenți, spre deosebire de patrioții din diaspora („De ce-ați plecat, dacă aici nu vă place?”) și de mizerabiliștii din țară („Dacă e așa de rău, de ce rămîneți?”).

Se știe, ne așteaptă o iarnă grea, în care diminuarea puterii de cumpărare a veniturilor va afecta grav calitatea vieții celor mai mulți dintre noi.

În „Faptele Apostolilor”, crucificarea este denumită „spînzurarea pe lemn”.