● Gabriela Adameşteanu, Provizorat, Editura Polirom, 2010.
La zece ani de la începutul relaţiei cu lectorul universitar Petre Arcan (scena finală a romanului Drumul egal al fiecărei zile din 1975), cu care între timp s-a şi căsătorit ducînd însă o viaţă plină de rutină, răceală şi reproşuri, Letiţia întreţine un adulter cu colegul ei de serviciu Sorin Olaru, ambiţios şi perspicace secretar cu propaganda. Sînt anii ’70 şi amîndoi fac parte din „generaţia norocoasă“, prima generaţie crescută şi educată în comunism, scăpată de persecuţii şi arestări, dar avînd în continuare „obsesia dosarului prost“. Încercarea lor de a duce o viaţă secretă fericită, în garsoniera împrumutată de la un coleg, şi cît de cît paralelă cu lumea supravegheată în care trăiesc este însă doar o iluzie ce se destramă treptat. Politicul se insinuează în fiecare conversaţie şi confesiune şi, în timp, răsfrînge asupra amanţilor umbrele suspiciunii. Ceea ce-i apropie ajunge să-i şi înstrăineze, căci intimitatea lor ilicită naşte permanent întrebări. Fiecare îşi cunoaşte doar parţial trecutul, lucru care-i face pe amîndoi deopotrivă nesiguri de sine şi de celălalt. Letiţia, născută Branea, descoperă în unchiul-tată adoptiv un simpatizant legionar; mai mult, carieristul ei soţ îi reproşează şi alte lucruri neştiute din trecutul familiei sale, al cărei dosar de „origini nesănătoase“ (un unchi secretar de stat în guvernul antonescian, un altul spion britanic şi tatăl natural condamnat pentru omisiune de denunţ) îi întîrzie confirmarea tezei de doctorat şi, implicit, avansarea într-un post din străinătate. Trecutul familiei lui Sorin Olaru, şi el un copil adoptat, este la fel de „vinovat“, căci mai toţi Iovăneştii – mama lui naturală, unchiul şi bunicul lui – au fost cu toţii militanţi legionari, la fel şi prezumtivul său tată natural. Ca şi Letiţia, şi Sorin Olaru este un inocent, căci istoria familiei sale o ştie mult mai bine decît el şeful de cadre al instituţiei unde lucrează.
Numită generic Clădirea, acest minister nenumit este un adevărat Castel al dosarelor în interiorul căruia funcţionează o odioasă birocraţie impulsionată şi de noua politică a „rotirii cadrelor“: liste, rapoarte, note, cereri, sesizări, aprobări, numiri, convocări etc. Pe culoarele şi în birourile Clădirii se fac tot felul de manevre şi strategii într-un joc cvasi-secret de-a Puterea şi parvenirea politică. Posturi, funcţii, transferuri, repartiţii, promovări – totul este în joc şi fiecare ia parte la el. De aceea, orice pată sau tentativă de falsificare a trecutului şi orice gol de memorie pot deveni incriminatorii şi compromiţătoare, căci culpele politice ale familiei se moştenesc şi nu se prescriu niciodată. Într-un asemenea context/mediu, consecinţele sînt, în primul rînd, de natură psihologică, favorizînd apariţia conştiinţei duplicitare. Astfel, contaminaţi de „l’air du temps“ (numele unui parfum evocat în repetate rînduri), amanţii Letiţia Arcan şi Sorin Olaru ajung victimele unui fel de adulter politic, suspiciunile şi supravegherile reciproce fiind întreţinute de amestecul dorinţei cu teama, al tandreţii cu laşitatea, al geloziei cu carierismul. Trecutul îi face, iremediabil, vulnerabili şi amîndoi îşi pierd pariurile personale, cu dragostea şi cu istoria: Letiţia se retrage în scrisul ei, iar Sorin consimte la compromis de dragul parvenirii politice. În cele din urmă, vieţile lor duble se despart. Tema romanului este, în fond, această imposibilitate a evoluţiei (sentimentale) a individului, blocajul lui în mecanismul regimului, destinul său captiv sub vremi, provizoriu.
Nu împărtăşesc integral entuziasmul celor care au spus despre acest roman că ar fi o replică a romanelor obsedantului deceniu sau o monografie/frescă a anilor ’60-’70, nici măcar o frumoasă poveste de dragoste. Mai întîi, Provizorat este, într-adevăr, o călătorie în timp, dar nu doar tematic, ci şi stilistic. Găsesc construcţia romanului cumva greoaie şi, pe alocuri, chiar enervantă din cauza fragmentării prin atîtea raccourci-uri pe spaţii atît de mici, iar partea a doua, cea care face incursiunea în trecutul legionar al familiilor Branea şi Olaru, foarte greu de citit prin înmulţirea bruscă a personajelor şi insuficienta lor conturare, dar şi prin aglomerarea referinţelor istorice (un fel de cursul mic al Mişcării Legionare şi al regimului antonescian). Lista cu personajele şi gradele lor de rudenie de la finalul romanului nu e o anexă, ci un adevărat instrument de lectură.
Spre deosebire de romanele obsedantului deceniu, Provizorat ar fi putut avea, dincolo de libertatea politică, şi avantajul limbajului. Stilistic vorbind însă, romanul este destul de plat, fără savoare, scris, în marea lui parte, cuminte şi fără tensiune, tot cu emfazele analitice şaptezeciste şi cu lirismul anost al discursului indirect liber al naratorului omniscient. Prea multe descrieri inutile, prea banali tropii, doar prezenţa scenelor de sex (oricum doar incipiente şi mediocre) ce mai aduc în fraze nişte cuvinte explicite care-ţi amintesc că romanul e scris acum. Atmosfera gri a cărţii este un efect direct al limbajului, nu al viziunii narative. Apoi, enumerarea (cam ostentativă) a mărcilor de ţigări, cosmetice, băuturi spirtoase, cărţi citite şi muzici ascultate la petreceri (fapt care i-a impresionat pe mulţi recenzenţi) sau trimiterile destul de seci (un cititor străin nu cred că va înţelege nimic) la epoca dejistă şi la etapele ceauşismului nu fac neapărat dintr-un roman o frescă sau un tablou panoramic a societăţii despre care, de fapt, în afara cercului intelectualist al personajelor (tot o marotă şaptezecistă) şi dincolo de aspectul politic, nu aflăm absolut nimic. Gabriela Adameşteanu nu practică acel gen de realism social meticulos, aşa cum nu are nici o aplecare spre erotism. Povestea de dragoste nu e atît interzisă, cît lipsită de pasiune. Între Letiţia şi Sorin nu mi se pare că există suficientă chimie, în ciuda insistenţei naratoarei pe latura geloziei, iar reţinerea ei sexuală faţă de fanteziile lui rămîne, în mod regretabil, neexploatată narativ. Bîrfele, interpretările şi lecţiile de politică pe care Sorin i le dă Letiţiei în pat sînt însă un sugestiv intertext camilpetrescian despre cum natura vremurilor invadează pînă şi budoarul.
Roman masiv şi cu o atmosferă pregnantă, admirabil ca miză politică, ambiţios deopotrivă prin construcţie şi prin încercarea de a transgresa epocile istorice şi de a „recupera“ două-trei generaţii de personaje, Provizorat nu reuşeşte, din păcate, ca în cele 450 de pagini ale sale să ofere nici măcar un singur episod memorabil. Mă tem că interesul lui rezidă mai mult în latura politică, decît în cea literară. Spune multe, dar o face destul de plicticos.
