● Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii, Editura Cartea Românească, 2010.  

Romanul se bazează pe o poveste reală şi, în mod destul de curios, şi editura, şi scriitorul, dar şi comentatorii de pînă acum ai cărţii au făcut mare caz de acest aspect. Spun destul de curios mai întîi pentru că, deşi dramatică, povestea din spatele cărţii nu este atît de neobişnuită (moartea nu are nevoie de martori sau de acte oficiale), apoi pentru că nu este prima dată cînd un scriitor ficţionalizează viaţa (şi moartea) cuiva, fapt care nu garantează automat nici autenticitatea, nici valoarea literară a cărţii. Din acest punct de vedere, romanul lui Radu Aldulescu, care spune povestea unei cîntăreţe de muzică populară din Arad ajunsă în anii ’80 azilantă la Viena, are, de exemplu, multe în comun cu Zaira, cartea lui Cătălin Dorian Florescu inspirată din viaţa unei păpuşărese timişorence fugită din ţară în anii ’60. Diferenţa majoră dintre cele două cazuri (altfel, cu asemănări mergînd, uneori, pînă la detalii) vine însă din contextul şi din motivaţia scrisului. Cătălin Dorian Florescu şi-a descoperit singur personajul şi i-a scris povestea liber de orice contract moral, în timp ce Radu Aldulescu a fost el căutat, prin intermediul editurii, de către personaj, care i-a încredinţat povestea cu un scop anume şi, dispus să plătească scrierea cărţii, ridicînd chiar anumite pretenţii. Cea mai importantă fiind tocmai prezentarea romanului drept o poveste reală, scopul fiind acela de a folosi cartea, dacă nu ca argument, atunci ca instrument mediatic într-un proces. În ciuda acestor aspecte complicate, riscante şi, artistic vorbind, cam promiscue (cum ar fi, de pildă, împărţirea despăgubirii în cazul cîştigării procesului), Radu Aldulescu, probabil serios interesat de personaj şi sensibilizat de destinul lui, a fost de acord să scrie povestea româncei fugite din ţară a cărei fiică de numai 21 de ani a murit de lupus dintr-o posibilă vină a medicilor vienezi cărora femeia le-a intentat proces (căci aceasta este povestea). Scriitorul a declarat în mai multe interviuri că şi-a luat libertatea necesară ficţiunii şi că, prin urmare, romanul îi aparţine, în ciuda unor mici concesii (cum ar fi, de pildă, respectarea dorinţei femeii ca titlul cărţii să conţină numele fiicei). Nu există motive obiective pentru a pune la îndoială buna-credinţă ficţionară a scriitorului, spun numai că – spre binele literar al cărţii, pentru a nu se întoarce împotriva ei – ar fi fost mai bine ca toate aceste detalii legate de geneza romanului să fi rămas în umbră. 

Romanul spune, aşadar, povestea arădencei Mariana Bejan care, căsătorită cu un escroc afemeiat, decide să fugă din ţară, lăsîndu-şi în urmă fetiţa, pe Ana Maria, în vîrstă de numai un an. Femeia trece prin nenumărate încercări mai mult sau mai puţin proprii oricărui fugar din Estul comunist. Mai întîi ajunge într-un lagăr de azilanţi (unde este violată), spală vase la un restaurant şi face pe frizeriţa, o vreme doarme în vagoanele din gară, apoi e angajată la o pensiune unde cunoaşte un ţigan descurcăreţ cu care trece fraudulos graniţa înapoi în România pentru a-şi răpi fiica, la un moment dat e bătută şi sechestrată de o bandă de hoţi români, o vreme face pe translatoarea Poliţiei din Viena, apoi vinde la un fast-food şi se împrieteneşte cu tot felul de indivizi de la marginea societăţii austriece, înainte de a se ocupa de un restaurant care-i aduce o mică avere şi tot aşa, eşecuri şi mici-mari reuşite, încercări peste încercări într-o succesiune care face din carte un fel de roman picaresc cu imigranţi (sugestie dată şi de titlurile capitolelor). De la un punct încolo, romanul asta şi vrea să fie, o ilustrare a destinului ausländer-ilor confruntaţi nu doar cu sărăcia şi umilinţa unui trai nesigur şi periculos, dar şi cu prejudecăţile şi discriminările sociale sau cu birocraţia statului adoptiv care, în funcţie de propriile interese, le dă drepturi şi statute fluctuante. Dacă debutul cărţii este, printre altele, despre mariajul nefericit al Marianei în România comunistă, iar capitolele mediane povestesc încercarea de a-şi face un rost ca ausländer la Viena, ultima parte a romanului îi aparţine Ana Mariei (ajunsă dansatoare talentată) şi bolii ei capricioase, diagnosticate greu, tratate prost şi, în cele din urmă, fatale. Îngerii din titlu sînt toţi cei care, într-un fel sau altul, au grijă de ea: mama Mariana, Manfred, un austriac fără rost pe lume „adoptat“ de mama ei, şi Gabriel, fiul prost crescut al unor escroci români de care se îndrăgosteşte. 

Relatate alert toate aceste situaţii, peripeţii şi drame, într-un stil îngrijit şi cu mare fluenţă, romanul se citeşte uşor şi cu plăcere, dar nu este altceva decît maratonul „telenovelistic“ al unei ausländer-iţe. Prea alert şi cu o densitate prea mare de întîmplări şi schimbări de situaţii, romanul rămîne doar la nivelul epic al relatării: n-are timp nici de dezvoltări narative, nici de fineţuri analitice, nici de contururi sau adîncimi psihologice ori relaţionale. Se trece fraudulos de două ori graniţa şi au loc nişte violuri în acest roman, dar totul se întîmplă în cîteva fraze/pagini lipsite de orice dramatism, suspans ori indignare. Totul e pe repede-nainte. Ce efect are violul celor 11 kosovari asupra Marianei? Absolut nici unul. Cum reacţionează Remus, soţul rămas în ţară căruia i se răpeşte fata, pentru a fi adusă înapoi grav bolnavă? În nici un fel. De fapt, toate relaţiile sînt fie abandonate, fie expediate. Mariana îl ia în casă pe Manfred, care e impotent, dar între cei doi nu e nici un schimb psihologic-emoţional. Putea la fel de bine să-şi ia un cîine. La fel, nu ştim de ce artista Ana Maria îl iubeşte pe grosolanul Gabriel. Sigur, proiectează asupra lui imaginea „îngerului de sex contrar“ care ar trebui s-o salveze, dar între ei doi nu se întîmplă, de fapt, nimic, nici măcar sexual (aşa cum îi recomandaseră medicii). Ana Maria suferă de o boală gravă, dar, în afară de regretul că nu mai poate dansa şi de vorbele mamei cum că „ne sînt date chinul şi suferinţa, ca şi o garanţie a mîntuirii“, avem noi acces cu adevărat la drama ei interioară? N-avem. Şi, de fapt, ce înseamnă toate astea, ce ne mai spune romanul în afară de faptul că transfugii trec prin multe, iar imigranţii trăiesc greu? Asta e problema: un alt nivel, o altă dimensiune nu mai are. 

Ca biografie a unei persoane reale, cartea este impresionantă, dar ca literatură, nu înseamnă, de fapt, nimic. Literar vorbind, materialul uman este tratat pur şi simplu superficial. E dezamăgitor cum instinctul de scriitor al lui Radu Aldulescu nu l-a avertizat că nu e suficient ca cineva să-ţi dea o poveste s-o pui pe hîrtie pentru a avea şi un roman. Căci, de cele mai multe ori, viaţa doar pare un roman. Ca să şi fie, ei bine, asta ţine de o cu totul altă logică.