● Adrian Sângeorzan, Certificat de virginitate, Editura Curtea Veche, 2019.

Toate temele literaturii lui Adrian Sângeorzan (n. 1954) – scriitor de formație medicală care și-a scris cărțile (de poezie, proză scurtă, roman, eseu) în limba română la New York, unde a emigrat imediat după Revoluție – sînt de găsit în acest volum de povestiri: istorii de familie și din comunism, povești cu imigranți și de cuplu, întîmplări de cabinet medical și de călătorie.

Uneori temele sînt tratate separat, dar de cele mai multe ori acestea sînt combinate, decurgînd una din cealaltă, iar acest volum substanțial, care adună aproape treizeci de proze întinse pe trei sute de pagini, îți lasă impresia unei bogății deopotrivă narative și stilistice, ce ar fi putut alcătui lejer două volume distincte și (ceva mai) omogene: sînt povești americane de azi cu imigranți români și de aiurea, dar și povești din România comunistă sau de acum, cu protagoniști țigani și intelectuali; sînt povești de cuplu, dar și din generațiile trecute ale familiei; sînt rememorări sau întîmplări cu filon biografist, dar și întîmplări fantastice; unele sînt istorisite, cu umor și oarecare nostalgie, din perioada comunistă, altele, plasate în India sau Bangladesh, au un aer exotic.

Există însă o supratemă care ține împreună și în tensiune majoritatea povestirilor, iar aceasta este memoria. Într-un fel sau altul, aproape fiecare proză are drept conflict, mai subtil sau de-a dreptul declarat, una dintre manifestările memoriei, poate cel mai frecvent fiind excursul nostalgic, al cărui leitmotiv sînt Carpații, cărările și vîrfurile cărora fiind evocate de toți protagoniștii alter ego ai prozatorului.

În „Insula“ (printre cele mai elaborate proze și unul dintre vîrfurile cărții), un bărbat american de origine română, rămas amnezic în urma unui accident, găsește o breșă în memorie, absolut întîmplător, datorită unei asistente, tot de origine română, care-l aruncă într-o istorie de amor în tinerețea bănățeană din plin comunism. Tema amneziei apare și într-o proză exotică, „Turnul înclinat“, în care un turist are o pierdere masivă de memorie în timpul unei călătorii în India ca efect secundar al unui medicament antimalarie; și într-o parabolă, „Pensia“, unde un bărbat află de la un ghișeu că el nu mai există începînd cu data Revoluției; și într-o proză fantastică, „O cută a timpului“, în care un bărbat aterizează pe aeroport, tînăr și fără memorie, dintr-un avion dat dispărut în urmă cu un an („Uitarea mă invadează din toate părțile ca o binecuvîntare meritată“).

Amintirea îngropată de timp se manifestă în „Șeherezada“ (poate cea mai bună proză dintre cele cu protagoniști țigani și dintre cele plasate în comunism, construită cumva în oglindă cu proza titulară, cea care conține fraza „O mare calitate și un mare defect al țiganilor este uitarea“): un medic este ofertat să facă un avort ilegal unei femei deja cu o droaie de copii acasă, nimeni alta decît țigăncușa alături de care, în copilărie, trăise revelația pubertății. Tema reîntîlnirii peste ani a unui bărbat cu o femeie din trecutul său amoros este explorată unilateral (în „Săgeata albastră“) sau premeditat (în „Cireșe necoapte“) și întregește seria poveștilor de cuplu din trecutul românesc, dar și de dincolo de Ocean, unde partenerii provin din culturi și chiar rase diferite (în „Iubire mortală“ sau în „Uma“, unde un medic român are o relație secretă cu o asistentă fostă prințesă Kumari).

În sfera memoriei evoluează și povestirea „Întoarcerea acasă“, în care protagonistul, un chirurg surmenat, se întoarce, după mulți ani, în Brașovul copilăriei. Proza oferă un negativ modern și urban al parabolei basmului din „Tinerețe fără bătrînețe“, căci doctorul se confruntă cu un fel de vertij brusc în hăul memoriei („se perfecționase în uitare“, „trecutul ajunsese pentru el un teren viran“, „memoria lui era un spațiu complet defrișat“) și se întoarce acasă doar pentru a găsi strălucire și nevoia amintirii unui tată despre care nu se știe dacă chiar a murit. Povestirea oferă, la un moment dat, imaginea simbolică a întregii explorări a trecutului cu ajutorul capriciilor memoriei (un copăcel crește la înălțime direct din zidul unei clădiri vechi deteriorînd-o și totodată oferindu-i spectacolul vieții) și ar fi putut fi momentul de vîrf al cărții, dacă și-ar fi găsit un final pe măsură.

Motivul vegetației care acoperă trecutul apare și în deja menționata „Insula“ unde, într-un sat părăsit de șvabi, un dud crește în mijlocul unei case în ruină, iar în „Iarba din zid“, o familie de imigranți argentinieni își construiesc o casă din cărămizi de lut din care iarba începe să crească pe orizontal, invadîndu-i. Într-o altă cheie a semnificației, și anume a stranietății vieții, sînt păsările: în „Unde-i Rosa?“, după moartea unei asistente o pasăre continuă să pătrundă, în ciuda sistemelor automate ale căilor de acces, în mod inexplicabil în spital; iar în „Cardinalul“, doi parteneri separați pe continente diferite, cu climă și fusuri orare diferite, sînt vizitați simultan de aceeași pasăre.

În cîteva povestiri ale aceste cărți, altfel pline de personaje femei, Adrian Sângeorzan experimentează vocea feminină, și nu întîmplător aceasta este legată tot de memorie. Spune vocea primei povestiri din carte: „Noi, femeile, pînă la urmă am fost și sîntem cea mai bună stavilă împotriva nebuniei, a necunoscutului și a fricii“ – ar fi putut adăuga, fără să greșească, „și a uitării“, căci femeile sînt în aceste proze agenții memoriei, ele dețin cheile amintirilor.

Abundența de care vorbeam la început a prozelor adunate în acest volum, cumva excesiv ca „volum“, are dezavantajul oarecum paradoxal, pe de o parte, al unei oarecare redundanțe și inegalități între texte (unele sînt scrise cam explicit din punct de vedere socio-istoric, ca pentru un cititor american), pe de altă parte, al unei diversități tematice prea mari care face ca, spre exemplu, titlul volumului să nu acopere decît o mică parte din proze, făcîndu‑i astfel un deserviciu. Însă avantajul unui cuprins atît de variat și de bogat este acela că oferă multe surprize și e greu de crezut că lasă vreun cititor nesatisfăcut. Căci, ca în orice carte de proză a lui Adrian Sângeorzan, povestitor cu vervă, găsești multe lucruri bune, unele de-a dreptul memorabile.

***

Certificat de virginitate (fragment)

– Uite ce-i, domnu’ Vasile, ai cinci sute de lei să-l scoți pe Ilie din groapă. Vrem să-l ducem în Moldova să-l îngropăm lîngă frații lui.

Ploaia se oprise, se duseseră și norii și ieșise luna. Vasile s-a uitat la noi cu frică. Cred că așa cum stăteam pe deal, între crucile și prunii cimitirului din Susenii Bîrgăului, păream două femei destul de înspăimîntătoare. Vasile și-a scuipat în palme, a luat tîrnăcopul și a început să sape cu oarecare îndoială. După opt luni, groapa lui Ilie încă își păstrase un fel de prospețime și groparul înainta în pămînt destul de repede. Stăteam cu Rafila pe buza gropii și așteptam să auzim lopata izbindu-se de sicriu… Pămîntul aruncat afară se împrăștia peste iarbă luînd forme ciudate pe care eu le vedeam în lumina lunii… Cînd lopata a lovit sicriul a sunat ca o bătaie în ușă. Rafila îngenunchease la marginea gropii și se ruga.

– Și acum ce faceți cu el? a întrebat groparul.

– Uite aici o pătură. Pune-l acolo, i‑am strigat eu de pe buza gropii. Apoi cu Rafila l-am tras sus pe Ilie și l-am dus în căruță. Era foarte ușor săracul, slăbise în ultimul hal, dar încă mai stătea adunat laolaltă.

– Și acum ce faceți cu el?

– Îl ducem la mașină și plecăm la Moldova.

Aveam pe atunci o Skoda destul de rablagită care pornea după două-trei încercări. Ne-am întors la motel tîrziu, l-am înghesuit pe Ilie în portbagaj și am plecat.

După ce am trecut Pasul Tihuța și am coborît cu fața scurtă spre Vatra Dornei, am lovit o groapă din șosea și aproape că ne-a aruncat într-un stîlp. Portbagajul mașinii s-a deschis și, cînd am oprit, ne-am uitat la Ilie așa cum era, chircit în pătură. Încă mai avea păr, ceva piele pe față, dar abia cînd i‑am văzut cei doi dinți de aur am știut că am luat pe cine trebuia. Din zdruncinătură o mînă îi zburase undeva pe șosea, dar nu ne-am întors s-o căutăm. L-am înmormîntat lîngă ai noștri cum se cuvine, cu preot, prapuri, pomană și colivă.