Walther A. Prager, Pelerinul, Editura Paralela 45, 2020.

Micul roman al lui Walther A. Prager (n. 1978) este un alt debut absolut remarcabil al anului trecut. În cele 130 de pagini ale sale, autorul – despre care aflăm, din scurta prezentare, că este licențiat în teologie și filosofie și traducător din greaca veche, avînd pînă acum o singură apariție în proză în revista Poesis International – face un exercițiu stilistic impecabil, cu totul surprinzător pentru climatul nostru literar, spunînd în paralel două povești, una contemporană, cealaltă biblică, pe drumul unor aventuri spirituale: pelerinajul unui călugăr wannabee în căutarea unui sihastru și călătoria lui Abraham în căutarea Pămîntului Făgăduinței.

Ambele teme sînt, în general, destinate unui anumit tip de cititori, cei inclinați spre istoriile veterotestamentare și spre relatările (apocrife) de pelerinaj, mai ales că limbajul – lexic vetust, sintaxă șerpuitoare – este preluat sau refăcut conform tradiției literare respective. Însă acest Walther A. Prager, scriitor care pare să-și fi semnat romanul cu pseudonim, reușește, pe de o parte, să frazeze cu o frumusețe stranie, hipnotică pe alocuri, iar pe de altă parte, să dea vorbelor profunzimea înțelepciunii religioase, evitînd clișeele (para)literaturii de gen și ale retorismului bisericesc. Un alt atu formidabil al cărții fiind cele două filoane, unul mistic, celălalt (homo)erotic, împletite asemenea structurii ADN-ului, care mențin aceste religious road stories pe marginea ereziei și a revelației. Preluînd, în glumă, un trop specific, nu e clar dacă acest roman în limbaj laic este o lucrare divină sau una demonică.

Povestea pelerinului este spusă la persoana întîi de un văduv, pensionat în urma unui atac cerebral, în vîrstă de cincizeci de ani, autorul unor scrieri religioase și filozofice ținute la sertar, care decide să se călugărească, pe de o parte, avînd nevoie să se convingă pe sine de propria credință în Dumnezeu retrăgîndu-se din lume („îmi feream credința de nădușeala lumii așezînd-o undeva în minte”); pe de altă parte, încercînd să-și elibereze propriul fiu, compozitor neconfirmat și soț indolent, de complexul figurii paterne și de spectrul ratării, dar și de o conviețuire în trei sub același acoperiș devenită apăsătoare („trebuie să ai decența de a nu-i bîntui pe cei vii, nici măcar atunci cînd îi îndrepți spre adevăr”). Ajuns la mănăstire, unde primește numele de Chiril, starețul îl „alungă” nu după multă vreme trimițîndu-l înapoi în lume în chip de pelerin cu misiune apostolică: „Ce-ar fi să îl cauți pe Dumnezeu printre oameni? Le vei vesti că trebuie să fie buni...”.

Părintele Chiril devine astfel un călugăr cerșetor, un pelerin ucenic, luat de oamenii simpli și necăjiți drept ce nu e: o apariție sfîntă, un trimis să le aline durerile și, eventual, să facă minuni, fiind învestit de mulțime cu puteri vindecătoare („mulțimile nu știu și mulțimile vor”). Această confruntare a călugărului necopt deopotrivă cu propriile îndoieli cu privire la credință și cu așteptările întru alinare ale oamenilor aflați în suferință, această „înnodare de înțelesuri” fiind adevărata provocare în drum spre popasul final, chilia unui sihastru deocamdată inexistent.

Pe drum, pelerinul întîlnește umanitatea în toată mizeria, decăderea și păcatele ei: este corupt de șarlatani, hoți și prostituate, se confruntă cu tentația banilor și a sexului, chiar a crimei. Zbaterea identitară a călugărului amator este în centrul aventurii peregrine: „Eu vedeam numai propria-mi slăbiciune în pierderile în vorbe și era o slăbiciune copleșitoare pentru că părea să se hrănească de la sine. O vorbă care mă secătuia se alipea alteia și tot așa mai departe, încropeau împotriva mea un chip străin mie, anume părintelui Chiril care vorbește altora. Și era greu pentru că nu îl puteam percepe aievea drept unul străin de mine, cîtă vreme mă golea pe rînd de vorbele pe baza cărora aș fi putut alcătui ceva despre care să spun că sînt eu”.

De la un punct încolo, relatarea sa este însoțită, în episoade alternante, de istoria lui Abraham și a Sarei, tînăra și stearpa lui soție, plecați cu oamenii și cu turmele lor din Haran în urma unui vis, deopotrivă călăuzitor și poruncitor, în căutarea Pămîntului Făgăduinței spre Egipt, unde Sara este ținută o vreme în haremul unui tînăr faraon, și ulterior înapoi spre Canaan. Această istorie, desfășurată tot sub spectrul rătăcirii și ocolului, dar ilustrînd și motivul sîngelui, este spusă de un narator mai interesat de Sara, căreia îi preia indirect perspectiva, decît de Abraham, întreținîndu-i acestuia doar imaginea obscur-misterioasă de patriarh al viitoarelor trei mari religii, supus unui zeu nenumit altfel decît Marele Zeu. În schimb, Sara este conturată mai complex, prin dorințele erotice necontrolate și responsabilitatea sexuală, prin frustrarea maternității și supunerea/apartenența maritală, prin recunoștința, invidia și gelozia față de slujnica oferită de faraon soțului ei, cu care acesta și procreează, punînd astfel bazele marelui binecuvîntat neam promis („urmașii apar ca niște rînduri neîncetate de morți”).

Cele două narațiuni, despărțite temporal de însăși Istoria omenirii, se oglindesc în cîteva splendide scene de erotism voyeuristic (ambele virginale, dar una morbidă, cealaltă senzuală), dar legătura lor rezidă în aventura spirituală, a căutării credinței, a călătoriei inițiatice sub spectrul divin. Alte două inserții narative, episodice și fără urmări (ridicînd la patru numărul total al vocilor din carte), și-ar găsi justificarea în forma romanului doar dacă nora pelerinului și călugărul gay au fost gîndiți ca avatarii Sarei și faraonului – o posibilă interpretare.

Impur în dimensiunea religioasă și evaziv filozofic (Ce chipuri poate lua căutarea? În ce anume rezidă făgăduința? Cărei chemări trebuie să-i reziști? Care sînt recompensele păcatului? ș.a.), rafinatul microroman mistic-erotic atins de poezie și grotesc al lui Walther A. Prager este o apariție neobișnuită și o reușită admirabilă.