„Recenta criză a subvențiilor pentru instituția culturală, dar și discuțiile născute de lacunele legii managementului instituțiilor, problemele iscate de lipsa de reglementare coerentă a statutului creatorilor, de tăierea fondurilor AFCN, criza constantă a CNDB, încercările ratate și constante ale reformei CNC, comunicarea negativă în jurul Capitalei Culturale Europene Timișoara 2021 invită la încercarea de a schița o fotografie de ansamblu a evoluției sistemului artelor și culturii după anul 1989“ – așa începe un admirabil articol al Corinei Șuteu intitulat „De ce este cultura altfel: o sinteză a evoluției politicii culturale post-1989“, publicat în revista 22 pe 30 iulie.

Acestor situații de criză din managementul cultural al momentului li se pot adăuga, din păcate, și alte exemple dezastruoase. Ca să dau unul singur, Anul Cărții, așa cum a fost denumit anul 2019, este pe cale de a se încheia fără să se fi deschis o carte. De altfel, nici nu-i de mirare în condițiile în care în timp ce scriu acest articol tocmai se schimbă miniștri, iar pînă la finalul anului vom avea alți miniștri schimbați. Repeziciunea cu care s-au perindat miniștri la Cultură și Educație în ultimii doi ani (Năstase, Vulpescu, Romașcanu, Ivașcu, Pop, Popa, Andronescu, Breazu, Valeca) a fost egalată doar de incompetența lor, fiecare făcîndu-se remarcat prin ineficiență, meschinărie și/sau agramatism. Prin renumiri, rocade și interimate, media duratei mandatelor în guvernul PSD a fost doar de cîteva luni. Această continuă întretăiere și întrerupere a potecilor miniștrilor în grădina ministerelor Educației și Culturii pare parodia unei parabole borgesiene scrise de Ilf & Petrov. Corina Șuteu (manager cultural, fost director al ICR New York, fost ministru al Culturii în guvernul de tehnocrați al lui Dacian Cioloș, printre altele) numește de a dreptul „epopee disfuncțională“ succedarea celor 28 de miniștri ai Culturii în cei 30 de ani de la Revoluție, dintre care foarte puțini miniștri au avut mandate stabile și au putut iniția reforme adevărate, asta în vreme ce grupul de experți în administrație, management și legislație a rămas și redus numeric, și neschimbat.

Scrie Corina Șuteu într-un amplu paragraf, esențial pentru înțelegerea dezastrului actual din cultură: „O primă constatare, esențială: după 1990 nu a existat o regîndire organică și adaptată nevoilor societății postcomuniste a politicii publice în cultură. Cu alte cuvinte, nu s-a răspuns la întrebări generice legate de: rolul pe care cultura îl are în societatea post-totalitară, funcțiile pe care cultura subvenționată le îndeplinește (e vorba despre un rol pur economic, ca generator de gîndire antreprenorială, este cultura un educator civic, un formator al gîndirii critice, al empatiei, este cultura doar un generator de consum sau/și o platformă de mediere pentru valorile democratice ale diversității, toleranței, este cultura un vindecător al traumelor societății sau un produs economic supus legilor pieței etc.). Care sînt ariile specifice pe care cultura subvenționată le susține cu precădere (patrimoniul, arta contemporană, industriile creative?). Ce tip de noi competențe sînt necesare noilor realități, ce urmează să producă educația artistică, dar cea adminstrativă dedicată artelor, căror piețe li se vor adresa creatorii în democrație, cine vor fi formatorii acestor noi competențe, cum vor arăta conținuturile transmise etc.? De asemenea, nu a fost redefinit unitar rolul uniunilor de creație, cele existente în comunism avînd un rol de control și de coordonare a comunităților artistice pe care perioada de după 1989 ar fi trebuit să îl regîndească integral și democratic. Pînă astăzi, în marea lor majoritate, uniunile sînt organisme sedentare și autoreferențiale, au devenit mici «baronate» greu de reorganizat după legi deschise și contextul general a încurajat și perenizat această stare de fapt.“

Dezideologizarea instituțională, reconectarea artelor la mediul internațional, democratizarea culturală în contextul pieței libere a gusturilor și a nevoilor culturale, regîndirea raportului între măsurile de politici publice în cultură și impactul acestora asupra societății post-totalitare, adică „regenerarea națională coerentă și specifică a domeniilor creative și intelectuale“, nu s-a produs din cauza incompatibilității valorice, de mentalitate și de viziune dintre intelectualitate, comunitatea artistică și cea academică și administrația moștenită sau încropită. Inițiativele de descentralizare și privatizare, reglementarea incompletă sau necorelată, noile legislații, precum și noile instituții „infirme structural de la naștere“ (de la cele care administrează drepturile de autor sau ale industriei cinematografice pînă la ICR), plus angrenajul birocratic inadaptat și ineficient, toate acestea au construit „un eșafodaj disfuncțional pentru susținerea unei culturi deschise“.

Corina Șuteu pune punctul pe i cînd identifică dezinteresul constant cu care guvernele au tratat domeniul cultural și pe cel al educației („aservirea culturii intereselor conjuncturale, nu celor de dezvoltare intelectuală, civică și emoțională ale cetățeanului“), dezinteres ce a condus, inevitabil, la deteriorarea sistemului educativ, la generalizarea imposturii și diminuarea respectului pentru competență, totul adăugat inclusiv regresului televiziunii publice („singura capabilă să compenseze pentru populația medie lipsa accesului la cultura înaltă sau la cultură pur și simplu“). Educația artistică a evoluat „dezordonat și metastatic“, căutînd exclusiv validarea internațională. Și chiar publicul, aș adăuga eu.

În concluzie, scrie Corina Șuteu, „faptul că nu avem politici publice pe termen lung în domeniul cultural derivă dintr-o evoluție instituțională și legislativă trasabilă a României ultimilor 30 de ani, care nu a răspuns niciodată întrebării fundamentale: de ce am susține cu fonduri publice artele și cultura în postcomunism și cum am putea-o face mai bine, atîta vreme cît pătrunderea agresivă a pieței libere, a divertismentului, scăderea nivelului mediu de educație al populației și conservatorismul îndelung antrenat de comuniști al gustului artistic sînt numai cîteva dintre obstacolele endemice în calea unor politici culturale deschise, democratice.“

Evaluarea Corinei Șuteu, rezumată vulgar aici de mine, se încheie cu cîteva soluții de reformă în administrarea culturii, dar, cel puțin momentan, acestea par utopice. În primul rînd, guvernele prezente și viitoare ar trebui să recunoască „efectiv, pragmatic, și nu declarativ, importanța sistemului și a infrastructurii culturale pentru binele social“, ar trebui să recunoască în cultură o resursă și un „sistem de producție“, nu un consumator de resurse: cultura ca „domeniu al politicilor publice similar grijii pentru biodiversitate, mediu, calitatea vieții“. În vreme ce Ministerul Culturii ar trebui depolitizat și radical reorganizat, ministerele Finanțelor și al Justiției ar trebui să susțină reforma în politicile culturale, „subsumîndu-și competențele nevoilor specifice ale domeniului, nu stabilind cu acesta o relație de dominație toxică, așa cum arată ea acum“. Vast program, îmi vine să zic.

Ca un fel de motto al acestui foarte trist diagostic al politicilor culturale post-1989, evaluare pe care orice ministru ar trebui s-o citească (cei vechi și cei prezenți pentru un minim examen de conștiință, iar cei care vor veni, pentru lămurire), Corina Șuteu afirmă că „lumea este un imens și miraculos proiect cultural, fără afiliere politică“.

(Există și o parte secundă a acestui demers analitic retrospectiv: „Practici creative și politici culturale“, publicată tot în revista 22 pe 20 august, punere în pagină a demersurilor, proiectelor și inițiativelor concrete, unele admirabile, întîmplate în contextul vitreg conturat mai sus. Poate voi reveni și asupra acestei la fel de ample analize, pentru că trebuie să știm ce s-a făcut ca să putem ști ce-ar trebui făcut.)