Născut într-o familie de intelectuali evrei mutați de la Chișinău la Iași în timpul Primului Război Mondial, F. Brunea-Fox (1898-1977) este jurnalistul care, în deceniul 1920-1930, a inventat genul reportajului la noi. Supranumit „prințul reportajelor”, a marcat istoria presei românești cu reportaje legendare, din spitale sau pușcării, despre viața celor de la periferia societății. Eseul de față a apărut în revista România literară nr. 21 din 2002, într-o vreme cînd era doar un autor de anticariat care-și aștepta reeditarea. Editura Polirom a publicat recent antologia Reportajele mele. 1927-1938, ediţie îngrijită de Lisette Daniel-Brunea, cu cele mai frumoase și mai tulburătoare reportaje ale sale, care arată o față prea puțin știută a societății românești din glorificatul interbelic.

 

„De la Caragiale nu s-a inventat nimic nou”, scria, în 1928, F. Brunea-Fox, cel pe care Geo Bogza îl considera părintele reportajului românesc şi căruia Tudor Arghezi îi admira „inteligenţa sclipitoare”. Constructivist discret – a publicat o singură carte în timpul vieţii –, F. Brunea-Fox îşi cîştigase în epocă apelativul de „prinţ al reporterilor”, iar reportajele sale extraordinare din mahalaua Bucureştilor interbelici, cele despre leproşii dintr-un lazaret din Delta Dunării sau cele de pe insula Ada Kaleh îl făcuseră pe Ovid S. Crohmălniceanu să constate că, deşi sub semnul vitreg al efemerului, „păstrează o nemaipomenită prospeţime”. Secretul constă în poezia care se strecoară pe negîndite în reportaje şi într-un simţ extraordinar al vieţii. Un singur lucru aş mai spune despre acest scriitor. Obişnuia să declare că nu-l preocupă anul 2000. Şi totuşi...

În numărul 14/2002 al României literare, regizorul Nae Caranfil mărturisea într-un interviu că ideea care a stat la baza scenariului filmului Filantropica i-a fost inspirată de un articol de ziar. Fără să o spună clar, regizorul lăsa să se înţeleagă că era vorba despre un articol recent. Reportajul lui F. Brunea-Fox care mi-a atras atenţia are titlul „Trustul Cerşetorilor“, a apărut în 1932 în ziarul Dimineaţa şi în 1978 în volumul Reportajele mele (1927-1938), la Editura Eminescu. Mi-a atras atenţia pentru că prezintă numeroase asemănări cu scenariul Filantropicii, deci, implicit, şi cu realităţile din presa ultimilor ani. Extraordinar este faptul că Brunea-Fox îşi începea reportajul din 1932 mărturisind că în fiecare an publica la ziar un reportaj mai vechi reprodus ad litteram pe considerentul că lucrurile rămăseseră în fond aceleaşi. Dar să vedem cum arăta „trustul cerşetorilor“ în urmă cu o jumătate de secol şi care ar fi elementele care se regăsesc (întîmplător sau nu) în cel mai bun film românesc al anului 2001.

Intuind în spatele cerşetoriei o anumită „psihologie a actului caritabil”, F. Brunea-Fox scria: „Publicul, în neputinţă să discearnă între mizeria ce merită ajutorată şi o mizerie uneori mincinoasă, le-a rezolvat pe amîndouă sentimental, evanghelic. Oricine întinde mîna o face fiindcă e forţat să o facă. Nimeni nu trîndăveşte din viciu, din trîndăvie pură”. Pornit pe firul unor vagi informaţii, reporterul descoperă nişte „bujbeiberi, care plecînd de la postulatul că într-o societate pragmatică şi sărăcia poate constitui un filon de profit, am transformat patriarhala cerşetorie într-o modernă şi solidă afacere […] într-o întreprindere organizată comercial cu statut, contabilitate, inventar”. Reporterul află şi numele a doi dintre cei versaţi în subtilităţile „psihologiei carităţii” care predau „arta cerşetoriei”.

Unul dintre ei, Eftimie Creţu, este, fără îndoială, strămoşul lui Pavel Puiuţ, personajul din Filantopica. Care era strategia lui Creţu? Să-l lăsăm pe Brunea-Fox: „Întîi trebuie demarcată piaţa, adică terenul de operaţie, deoarece [...] deverul e în funcţie de zonă, de cartier, de aglomeraţie. Există străzi generoase şi altele mai puţin. Rentabilitatea lor suferă fluctuaţiuni misterioase”. Conştient că „sărăcia are numeroase aspecte”, Creţu este, în fond, un artist, care deţine „secretul de a travesti identitatea originară a insului” şi care îşi „fasonează” clientul potrivit aptitudinilor pe care le posedă: „Dacă i se pare că unul e «mai bine» ca şchiop decît ca chior, îl va obliga să prindă rolul nou. Sînt prea mulţi chiori, auzi? Piaţa cere şchiopi! Va explica el, doct şi autoritar”.

Textele care „merg” sînt de genul: „Înduraţi-vă de un paralitic ieşit din spital!” sau „Ajutaţi un invalid fără pensie, de două ori rănit, o dată la Mărăşeşti şi o dată la picior!”, iar debutul în public se va face sub supravegherea atentă a „maistrului”. Reporterul vrea să-l cunoască personal pe Creţu şi întîmplarea i-l scoate în cale pe Chitră, „poetul covrigilor, vînzător ambulant de rime” (parcă-l şi vedem pe Florin Zamfirescu în rolul poetului Gării de Nord) care acceptă rolul de intermediar. Apropo de Chitră – „poetul covrigilor”, Brunea-Fox află că „ştie despre dadaism, şi despre surrealism, de la lăptăria lui Ghiţă din Bărăţiei” (azi Lăptăria lui Enache). Chitră îl avertizează pe reporter că acest Creţu nu admite să fie „tras pe sfoară” şi circulă cu un automobil „pilotat” de un şofer cu „comision”. Versurile lui Chitră sînt mai stupide decît cele ale poetului Gării de Nord: „Eu cînd trec prin Campoduci, / Toate fetele sar la uluci / Şi cînd trec prin Nerva Traian, / Damele pentru ciorapi n-au un ban”. Întîlnirea reporterului cu Creţu nu are loc la demisol ca în film, ci într-o hrubă de pe o uliţă „înţepenită în capcana beznei şi glodului”. Mai departe, nu vă spun!

N-am să închei cu vreo remarcă patetică despre coincidenţele şi ironiile istoriei, interesante şi întotdeauna fermecătoare, ci cu un fragment dintr-o scrisoare pe care ziarul Dimineaţa a primit-o după publicarea reportajului lui Brunea-Fox de la dna T. din strada Vasile Lascăr: „Cerşetoria, ca şi prostituţia, e un rău necesar. Ea constituie un debuşeu pentru mila de aproapele nostru, ne îndeamnă să jertfim din bunurile noastre materiale, ceea ce e o acţiune de salubritate sufletească. Altminteri, refulînd impulsiunile generoase, riscăm ca egoismul să ne intoxice sufletul”.