● Jonathan Franzen, Sfîrşitul sfîrşitului lumii, traducere de Daniela Rogobete, Editura Polirom, 2019. 

Dacă John Fowles iubea copacii (eseul lui introspectiv din 1979, The Tree, a fost tradus şi în română), iar Jonathan Safran Foer s-a dedicat cauzei vegane din dragoste pentru animale (Eating Animals a apărut anul trecut la Editura Publica), Jonathan Franzen (n. 1959) s-a afirmat în ultimul deceniu ca un mare pasionat de păsări, scriind pentru diverse publicaţii americane, precum The New Yorker sau National Geographic, mai multe texte pe această temă, unele de birdwatching travel, altele despre braconaj şi schimbări climatice.

În cel mai semnificativ eseu din carte, intitulat „De ce contează păsările“ (vezi şi fragmentul de mai jos), Jonathan Franzen dă măsura demersului tău: „Viitorul multor specii de păsări depinde de hotărîrea noastră de a le proteja. Sînt ele îndeajuns de valoroase pentru noi ca să facem efortul acesta? Ceea ce populaţile de păsări indică într-adevăr în mod util este sănătatea valorilor noastre etice. Unul dintre motivele pentru care păsările contează – ar trebui să conteze – este faptul că sînt ultima şi cea mai bună legătură a noastră cu o lume naturală care altminteri se tot micşorează. Sînt reprezentantele cele mai pline de viață şi mai larg răspîndite ale Pămîntului, aşa cum era el înainte să apară oamenii. Au o descendenţă comună cu cele mai mari animale care au existat vreodată pe faţa planetei: cinteza din faţa ferestrei tale este un mic dinozaur viu, adaptat superb. Alteritatea radicală a păsărilor este o parte integrantă a frumuseţii şi valorii lor. Ele sînt întotdeauna printre noi, dar niciodată dintre noi. Sînt celelalte animale produse de evoluție și care domină lumea, iar indiferenţa lor faţă de noi ar trebui să ne servească drept o aducere-aminte aspră a faptului că nu sîntem măsura tuturor lucrurilor.“

O carte fundamentală despre păsări, tradusă anul trecut la Editura Publica, este Geniul păsărilor de Jennifer Ackerman, o cercetare amplă, completată de teorii ştiinţifice şi descoperiri noi, dar şi de un jurnal de călătorii fascinant. Spre deosebire de Ackerman însă, Jonathan Franzen scrie „doar“ din postura de om pasionat de păsări, foarte documentat, ca un scriitor deghizat în jurnalist de mediu, cele patru substanţiale articole ale sale dedicate păsărilor fiind o foarte bună introducere în chestiune. Declaraţia sa de dragoste pentru păsări o constituie călătoriile pe care Franzen le-a făcut de-a lungul (de pe coasta Pacificului pînă în Egipt) şi de-a latul lumii (din Albania, prin Africa de Est, pînă la Polul Sud). Se autodefineşte drept un listac, adică genul de ornitolog amator care călătoreşte prin lume cu scopul de a bifa pe lista personală cît mai multe specii de păsări observate în mediul lor natural. Este un vînător cu binoclul ce investeşte multă pasiune, energie şi timp în astfel de întîlniri cu tot felul de înaripate care, după cum spune, au fost aici, pe Pămînt, cu mult înaintea noastră, dar nu e sigur că ne vor şi supravieţui ca specie.

Franzen se autodefineşte şi ca mizantrop pesimist depresiv şi, deşi viziunea lui este sumbră (schimbările climatice sînt ireversibile: „activitatea de conservare a mediului ţine de genul romanesc“), priveşte chestiunea cu un realism destul de senin şi respinge sentimentul de vinovăţie pe care oengiştii de mediu vor să ni-l inoculeze cu orice preţ. În articolele „Salvează ceea ce iubeşti“ şi „Arză-te-ar focul!“, deşi oferă imagini şocante despre anvergura braconajului păsărilor în Albania şi în Egipt, două „noduri“ fundamentale pe traseele de emigraţie din care „milioane de păsări călătoare mai ies vii“, laolaltă cu informaţii despre despăduririle tropicale din America de Sud, Franzen consideră că schimbările climatice nu constituie adevăratul pericol pentru păsări şi arată cum metode simple de protejare pot avea ample efecte benefice.

Talentul lui de scriitor îşi dă măsura în textul titular, povestea unei călătorii organizate cu vaporul la Polul Sud împreună cu fratele său, care conţine germenii inspiraţiei pentru multe scene din romanul Corecţii. Altfel, Franzen mai scrie, în această culegere de şaisprezece texte, despre prolificul şi foarte interesantul prozator William T. Vollmann (din păcate, încă netradus la noi) şi despre Edith Wharton (ale cărei romane şi povestiri, despre care vorbeşte şi Franzen, pot fi citite în reeditările de la Editura Litera), două texte care te fac să regreţi că în acest volum compozit n-au încăput mai multe şi despre literatură. 

Sfîrşitul sfîrşitului lumii de Jonathan Franzen va fi lansată în cadrul Tîrgului de Carte Bookfest, duminică, 2 iunie, de la ora 13, la standul Editurii Polirom.

Pentru a afla mai multe despre păsările din România şi despre cum vă puteţi implica în protejarea lor, intraţi pe site ul Societăţii Ornitologice Române: www.sor.ro.

***

Jonathan FRANZEN
Sfîrşitul sfîrşitului lumii (fragment) 

Ca să supravieţuiască în atîtea habitate diferite, cele aproximativ zece mii de specii de păsări ale lumii au evoluat într-o diversitate spectaculoasă de forme şi nici comportamental păsările nu sînt mai puţin diverse. Unele sînt foarte sociabile, altele nu. Păsările-țesător africane şi flamingii se adună în stoluri de milioane, iar peruşii îşi construiesc din beţișoare oraşe întregi. Pescăreii merg singuri şi pe sub apă, în albia izvoarelor de munte, iar albatrosul rătăcitor poate plana cu aripile sale, care au o întindere de trei metri, la șapte-opt sute de kilometri de orice alţi albatroşi. Muscarii cu coada evantai din Noua Zeelandă sînt prietenoși şi te pot urma de-a lungul unei cărări. O caracara, dacă o fixezi prea mult cu privirea, va coborî rapid şi va încerca să-ţi găurească capul. Cucii alergători ucid şerpii cu clopoţei ca să-i mănînce, atacîndu-i în grup, cu o pasăre distrăgînd atenţia şarpelui în timp ce alta i se strecoară prin spate. Albinăreii mănîncă albine. Vînătorii de păianjeni vînează păianjeni. Guacharo, o specie nocturnă unică de la tropicele americane, pluteşte pe deasupra arborilor de avocado şi înhață fructele din zbor. Uliul moluştelor face acelaşi lucru, dar cu melcii. Frunzarii răscolesc frunzele. Pinguinii nordici Garia cu ciocul gros se pot scufunda sub apă pînă la o adîncime de două sute de metri, iar șoimii peregrini pot plonja prin aer cu peste trei sute optzeci de kilometri pe oră. Pasărea-olar îşi poate petrece viaţa întreagă lîngă un iaz de două mii de metri pătraţi, în vreme ce lăcarul azuriu poate migra pînă în Peru, de unde își găsește drumul înapoi pînă la copacul din New Jersey unde-şi avusese cuibul cu un an în urmă.

Dar păsările mai fac şi lucrul pe care cu toţii ne-am dori să-l facem, dar nu putem decît în vis: zboară. Vulturii zboară fără efort pe curenții ascendenți, păsările colibri se opresc în aer, prepeliţele ţîşnesc în zbor extrem de rapid. Puse laolaltă, rutele de zbor ale păsărilor leagă planeta ca o sută de miliarde de filamente, de la un copac la altul și de la un continent la altul. Nu a existat niciodată vreo epocă în care lumea să li se fi părut mare. După împerechere, o drepnea europeană rămîne în aer timp de aproape un an, zboară pînă în Africa subsahariană şi înapoi, mănîncă, își schimbă penajul şi doarme în aer, fără să aterizeze vreodată. Albatroşii tineri petrec şi cîte zece ani rătăcind în largul oceanului înainte să se întoarcă pe pămînt ca să se împerecheze.

Sitarul de mal a fost semnalat zburînd fără întrerupere din Alaska pînă în Noua Zeelandă, 11.690 de kilometri în nouă zile, în vreme ce un colibri cu guşa roşie îşi poate consuma o treime din greutatea minusculă a corpului traversînd Golful Mexicului. Fugaciul roşu, o specie de pasăre mică de ţărm, face călătorii anuale între Țara de Foc şi Arhipelagul Arctic Canadian – o anumită pasăre care a avut parte de o viaţă lungă, denumită B95 (după eticheta de la picior), a zburat în total o distanță mai mare decît cea de la Pămînt la Lună.