Dedic acest text mai vechi lui Radu Cosașu care azi, 29 octombrie, intră în rîndul nuveliștilor nonagenari.
Îmi amintesc perfect ziua în care am găsit la un anticariat, printre grămezi de vechituri, o carte de Radu Cosaşu. De fapt, nu-mi amintesc nimic special din acea zi, dar eu tot îi spun „ziua în care am dat peste un Cosaşu la anticariat”. Cînd, cu zece lei, mi-am prelungit nopţile din căminul studențesc din Grozăvești cu Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă. Editura Eminescu, 1974. (An în care nici nu mă născusem.)
Şi după ce am (răs)citit secvența „Cai personali”, m-am hotărît să-mi inscripţionez un tricou cu Berck, să mă antrenez şi eu pentru proba eqlokkhusek de la jocurile olimpice din Alaska, să fac rost neapărat de un disc cu Mezz Mezzrow (cine nu ştie povestea lui ascultă degeaba muzică!), am aflat în sfîrşit cum îl cheamă pe cel care şi-o ia mereu de la Stan şi Bran: James Finlayson, sau pe prima femeie din lume care a făcut strip-tease: Gipsie Lee Rose, am aflat că Wagner e compozitorul preferat al florilor, iar în luna mai a lui 1971 în New York s-au ratat 15.000 de sinucideri, că Raymond Poulidor e ciclistul care a ieşit toată viaţa pe locul doi, m-am tot gîndit la haina de iarnă a lui Cosaşu, cea cu buzunarele pline cu ştiri decupate, ca la arhiva ambulantă a unui muzeu al perisabilului...
Dar peste ce dau la pagina 108!? Cititorul anterior al cărţii, poate chiar ultimul proprietar al ei, înainte de a o culege eu din vraful prăfuit al buchinistului, îşi lăsase notate părerile cu creionul pe marginea cărţii. De la acea pagină, lectura s-a complicat în bine. Ca într-un roman postmodern, îl citeam pe Cosaşu urmărind în paralel reacţiile cititorului anonim şi, la rîndul meu, îmi scoteam fraze din carte pe care le treceam în agenda mea, unde îşi vîra nasul pe furiş colegul meu de cameră.
Nu ştiu cine putuse fi cititorul meu anterior, dar era clar că fiecare citea alt Cosaşu. Ce ne despărţea era, cred, motivaţia lecturii. Nu mi-am dat seama de ce anume citea el, dar eu eram detaşat şi prins total în lectura mea hedonistă. El era un cîrcotaş. Insensibil şi cam prost. De aceea am şi vrut să iau radiera şi să-l şterg de pe faţa cărţii. Notiţele lui, stilistice, de idei, reacţiile de tot soiul, dar mai ales opace, nepoliticoase, grosolane chiar, mă enervau. Dacă Autorul însuşi spune că „nu scrie nicăieri că trebuie să pricepi totul”, cum să-ţi permiţi tu, Cititorul, a zice „Hm!”!? Din nu ştiu ce sentiment creştin (un amestec de compasiune şi duioşie), pînă acum l-am ignorat, însă dacă aţi ajuns cu lectura pînă aici v-aţi dat seama că n-am mai rezistat şi m-am decis să-l denunţ la gazetă. Cu regretul că trebuie să fac o selecţie. Voilà:
„O bandă de gangsteri a furat în SUA un ordinator de mare valoare, cerînd în schimb eliberarea unuia dintre ai lor. Dacă nu e eliberat, ei ameninţă că fac praf ordinatorul. (Într-o bună zi, zic specialiştii, statele vor fi conduse de ordinatoare. Într-o altă zi, ordinatorul-preşedinte sau ordinatorul-rege va fi împuşcat în plină stradă de patru ordinatoare-asasini.)” [Aiureli. S. Lem]
„Ne mor tigrii, domnilor! Richard Perry, eminent zoolog englez, vede viitorul în negru: «Trebuie să fii într-adevăr optimist pentru a spera că vor mai exista tigri sălbatici la sfîrşitul acestui secol...» Într-adevăr optimist, eu mă întreb ce o să existe la sfîrşitul acestui secol dacă dispar şi tigrii?” [Broaşte, evident]
„De cinci zile nu mai ştiu ce-i aia viaţă la «ultimele ştiri» sau «lumea în 24 de ore» şi mă călătoresc pe teritoriul vast numit eternitate, adică citesc o carte. [?] Înainte de Holban am devorat [canibalul!] Demonii lui Dostoievski şi am simţit tot timpul că nu numai în jurul meu, al bibliotecii mele, dar şi în jurul întregii literature a lumii se face vid. Carte de potop, de cutremur, de cataclism natural – după care totul devine incompatibil cu totul, gîndul nu mai suportă florile, iarba îţi devine indiferentă, iar biblioteca – o fiinţă stranie. Ce mai vor toate cărţile astea? În adînc, scrupulos vorbind, Dostoievski nu-ţi mai permite o pasiune pentru Hemingway, un amor pentru Holban, îţi interzice o noapte cu Scott Fitzgerald, pentru a cita pămînteni.” [Întinzi coarda, amice.]
„Mă gîndesc că scheciul lui Stan şi Bran în care de la vînzarea unui brad se ajunge la distrugerea unei case şi a unei civilizaţii – scheci cu care eu unul aş pleca liniştit în lumea cealaltă...” [Hei, hei, o iei razna!]
„Nimic nu mai e halucinant în faptul că drumul dintre Pămînt şi Lună a devenit un zbor de rutină, urmărit printre melodii de muzică uşoară şi catastrofe aeriene. [Rutină? Idiotul!] Dar trebuie deconspirat – la fel de răspicat, la fel de cinic, la fel de lucid – că omul nu a reuşit să umanizeze Luna. Ea a fost transformată în magazine, în laborator, în şosea, în parc, în teren de golf, în sală pentru conferinţe de presă, în studio de televiziune, dar nu a devenit a omului. Căci, uitaţi-vă bine: nu există mormînt pe Lună. Şi acolo unde nu există morminte, nimic nu e omenesc, nimic nu e al omului.” [E incredibil. De unde le scoate?]
„Într-o noapte de sîmbătă, pe una din şoselele statului Wyoming din Statele Unite, David Hauffsteter, 25 de ani, avu o pană de benzină. Termometrul arăta un ger de -20 grade Celsius. După 11 ore de semnalizare, departe de orice aşezare omenească, David scrise la repezeală pe o bucată de hîrtie: «Am aşteptat 11 ore ca măcar un om să se oprească. Nu mai pot îndura frigul. Şi maşinile trec fără să-şi încetinească viteza.» Apoi scoase din cutia de lîngă volan un revolver calibru 22 – un tip numit în argoul american «prietenul de sîmbătă seara». Şi trase. Duminică dimineaţa, trupul sinucigaşului fu descoperit, îngheţat, pistolul şi nota informativă.” [Şi totuşi: nu se doarme prea bine cu un glonţ de calibrul 22 în căpăţînă]
„Vezi agricolul ministru cum loveşte în sinistru? / Ministrul venezuelean care a elaborat un plan, / Conform ştirii Agerpres care mi-a sosit expres. / Planul de exterminare pentru liliacul mare, / de-i mai zice şi vampir, nu e nici un chilipir. / Se înmulţeşte excesiv, ceea ce e decisiv, iar ce este / decisiv, bate clar în punitiv. Ca atare e rezon: / tot ce e liliac prea mare, pîn’ la cifra de-un milion, / de-i mai zice şi vampir, trebui’ dat c-un elixir. / Cum zicea şi Tipătescu, amic cu Brînzovenescu: / «Eu – vampir? Eu sug sîngele poporului?» / N-o să ne lăsăm zevzeci, vom da iama-n lilieci!” [Ce obsesii!]
Acest „Intermezzo” este şi preferatul meu, dar, vorba lui Cosaşu: „M-aş mira dacă cineva s-ar mira de ce relatez toate acestea...”
