● Radu Vancu, 4 A.M. – Cantosuri domestice, Casa de Editură Max Blecher, 2015.  
 
Poetul Radu Vancu se întoarce, o dată în plus, la sinuciderea tatălui său precum făptaşul la locul crimei. Poate că analogia nu e tocmai reuşită (în mod cert nu e inedită şi nu se face pentru prima dată), dar poemele sale gravitează în jurul acestei sinucideri originare, ducînd cu ele un debris de regret şi vinovăţie, de indignare şi teamă, plus nevoia de absolvire prin autoflagelare. Scriam la apariţia Frînghiei înflorite (Casa de Editură Max Blecher, 2012), cel mai bun şi cel mai comentat volum al său, că tema morţii voluntare, premature, a tatălui a cunoscut, de-a lungul cărţilor lui Radu Vancu, cîteva etape şi transformări: de la imposibilitatea acceptării pierderii, a absenţei iremediabile, prin declaraţiile de dragoste in absentia, pînă la efortul resemnării cu dezastrul lăsat în urmă de sinuciderea în sînul familiei şi inevitabila teamă de consecinţe, de logica obscură a unui posibil destin ereditar. Căci obsesia sinuciderii a fost dublată de sentimentul provocării destinului care-i oferea fiului şansa, perversă pe undeva, de a rejuca rolul tatălui fără a-l compromite în faţa unui nou fiu, copia sa; dubla ipostază a poetului, cea de fiu şi cea de tată, creînd astfel efectul a două oglinzi aşezate faţă în faţă pentru a crea o continuitate, fie ea şi iluzorie. De data aceasta, fiul fiului rămas fără tată simbolizează o centură de siguranţă (o centură înverzită, dacă preluăm sugestia imaginii de pe copertă), legătură împletită din doliu şi inocenţă care-i va salva pe amîndoi. 
 
O parte din motivele, expresiile, imaginile volumului precedent se continuă, inevitabil şi necesar, şi aici, creînd punţile fricii nocturne, căci poetul îşi trăieşte din nou obsesiile în existenţa de noapte poeziei, de data acesta însă nu atît în visare şi reverie (Frînghia înflorită era un confesional al viselor; un lung poem dialogal-vizionar ce număra 25 de intrări ale tatălui dispărut în mintea fiului îndurerat), cît în veghea obosită şi viziunile ei incerte din cea mai grea oră a nopţii, ora lupului, cum i se mai spune, cea care dă şi titlul acestei cărţi ce cuprinde 45 de cantos-uri scrise în registre ce alternează forme corupte de elegie, psalm, confesiune, onirism/vizionarism, ba chiar şi invectivă indirectă (precum în „Canto XIX“, unde poezia este comparată cu un exterminator nazist, eficient şi mîndru de instrumentele sale). 
 
Revine, în chip natural, şi cuvîntul domestic (scriind exclusiv despre familia sa, Radu Vancu se autodefineşte drept „poet de familie“), deşi această dimensiune nu face decît să accentueze distanţarea de prezent, singurătatea în mijlocul celor dispăruţi şi la distanţă de cei prezenţi, frica purtată în haine de casă: ritualurile gospodăreşti (precum spălatul vaselor) care vin să creeze mici breşe în angoase vechi, pe cînd vizionarea desenelor animate oferă, uneori, un posibil substitut al vieţii psihice, iar jocul Lego, imaginea ideală a lumii fizice. Sînt delimitate, astfel, două spaţii în care poezia se desfăşoară: unul subconştient şi incontrolabil, cu deschideri mistice şi infinite căi de comunicare – creierul; şi un altul concret, guvernat de rutină şi necesităţi, cu izolări cotidiene şi antifonări existenţiale – casa. Între aceste două microcosmosuri, poetul îşi exercită poezia ca pe o profesiune de existenţă trecînd prin momente pline de delicateţe şi morbid, comic şi grotesc, ironie şi religios (Radu Vancu face uneori figura unui post-mistic parodic), folosind un limbaj deopotrivă familial (cu multe diminutive din sfera baby talk) şi parabiblic, cu formulări concise şi simple, dar şi cu viziuni sofisticate, cu referinţe casnice, însă, mai ales, literare. De altfel, Radu Vancu este un poet tobă de poezie, al cărui scris se raportează permanent la literatură; practică un fusion referenţial, unele nume apar menţionate (în special, poeţii care i-au fost aproape, în viaţă sau în scrisul-traducere: Ivănescu, Berryman, Pound), dar cele mai multe referinţe fiind drenate în straturile adînci ale versurilor. 
 
Tot acest flux „postconfesional“ al poeziei de familie, care evoluează, de cîteva cărţi, pe acelaşi obsedant subiect al suicidului patern – în registre diferite, de la culinar/bahic şi ludic, să zicem, la metafizic şi mistic –, conturează, cum bine observă Andrei Terian pe coperta a patra, epopeea biografiei vătămate a poetului-erou care, înfruntînd deopotrivă iluzia, magia şi frivolitatea existenţei, precum şi subconştientul şi vulnerabilitatea fiinţei, descoperă că nu-şi poate depăşi condiţia decît rămînînd pe loc, făcînd aceeaşi călătorie în sine mereu şi mereu, confruntarea cu acelaşi balaur, din propriul creier, fiind aventura supremă şi singura cale posibilă de iluminare.
 
În ciuda faptul că, urmînd Frînghiei înflorite, deţinea o cotă ridicată de previzibil şi risca, în egală măsură, redundanţa, 4 A.M. – Cantosuri domestice se dovedeşte a fi, prin imaginarul său inedit care mixează kitsch-ul casnic cu sublimul metafizic, prin construcţia metaforică şi detenta referenţială şi, fireşte, prin greutatea deopotrivă sentimentală şi mistică a temei tatălui dispărut, se dovedeşte a fi, aşadar, prima carte cu adevărat bună de poezie a acestui an.
 
Citiţi aici un poem din carte.
 
Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.