• Angela Marinescu, Probleme personale, Editura Cartea Românească, 2009.
Puţini poeţi români au reuşit de-a lungul a peste zece cărţi să ofere o imagine de sine atît de coerentă ca Angela Marinescu, o poetă singulară nu doar ca limbaj, dar şi ca atitudine, mereu în priză cu propriul eu dintotdeauna bolnav, sălbatic, problematic. Privind retrospectiv, deşi n-a făcut o poezie cu substrat politic, a fost şi este, poate, cea mai nonconformistă scriitoare contemporană, o scriitoare care nu se revendică cu adevărat de la nici un ism (mereu cvasi sau post) şi care n-a făcut nici un compromis artistic. Poetica voluptăţii maladive a Angelei Marinescu (cîtă boală, atîta poezie!), cu tensiunea ei thanatică şi erotismul alterat lipsit de senzualitate, cu marginalul existenţial, vizionarismul sumbru şi radicalitatea expresiei, modul în care a compensat limitele corporalităţii cu intensitatea logos-ului şi felul în care a mixat revolta cu damnarea ereditară, toate acestea au nedumerit şi fascinat în egală măsură. E suficient să urmăreşti recenziile dedicate poeziei sale pentru a remarca lexicul tare folosit de criticii literari şi momentele lor de indecizie. Poezia Angelei Marinescu n-a fost confortabil nici de citit, nici de comentat. Şi-a pus mereu în dificultate cititorul, nepregătit să accepte un asemenea imaginar şi limbaj în cartea unei femei. De aici şi eticheta masculinităţii liricii Angelei Marinescu, unul dintre cele mai puternice clişee critice postbelice. În realitate, nici o scriitoare n-a mers atît de departe cu analiza propriei feminităţi, corporale şi psihice, nu neapărat în sensul complexităţii, cît în cel al curajului. Or, această îndrăzneală de a sonda sexualitatea, traumele, obsesiile, pînă la ultimele limite ale intimităţii, şi a se confesa fără nici o complezenţă a fost văzută ca un atribut exclusiv masculin. Mai direct spus, pînă la Angela Marinescu, nici o scriitoare n-a fost, într-un mod atît de direct, tragică.
 
Limbajul dispariţiei şi Întîmplări derizorii de sfîrşit se intitulau cele două volume din 2006 al Angelei Marinescu, printre cele mai bune ale poetei şi cu care aceste Probleme personale comunică perfect, precum părţile aceluiaşi corp textual supus capriciilor eredităţii şi memoriei, deci timpului. Nici una din temele poeziei sale nu lipseşte din acest nou şi mic volum: spectrul familiei, boala şi degradarea trupului ca o moştenire a „rudelor de sînge“ (vezi poemele „Toamna care a trecut“, „Flamenco“ şi „Poemul cel mai de jos“, cele mai bune ale cărţii), dependenţa de maladiv şi morbid ca o formă de toxicomanie existenţială, masturbarea ca agent al plăcerii necesare şi înlocuitor al sexului, în general, repulsiv („erotismul întins pe suprafeţe din ce în ce mai distruse“), solidaritatea şi compasiunea pentru cei învinşi, săraci, „singuri şi compromişi fizic“ (singura reminiscenţă de religios din acest volum). Sîngele, creierul, frigul/iarna şi şobolanii sînt metaforele recurente pentru „problemele personale“ reprezentate de handicapurile fizico-erotice, de marginalitatea socială, de obsesiile şi coşmarurile bolii, ale singurătăţii şi morţii. Dar, deşi lexicul, retorica şi temele sînt imediat recognoscibile, ceva e schimbat în această nouă carte despre care autoarea vorbeşte că ar fi şi ultima. Ceva o şi îndreptăţeşte să vorbească astfel. E vorba de o anume oboseală / uzură / epuizare nu afirmată ca atare, dar subsumată unei teme noi: bătrîneţea. Dacă cunosc atît de bine pe cît cred poezia Angelei Marinescu, nu mă înşel spunînd că doar o singură dată (în poemul de deschidere al volumului Limbajul dispariţiei) poeta foloseşte cuvîntul „bătrîneţe“. În ultimele cîteva volume, cel puţin, nu-mi amintesc să fi tatonat tema bătrîneţii. În Probleme personale însă, poeta îşi schimbă, pentru prima dată, vîrsta: „cînd arzi o floare roşie între picioare se apropie moartea / te sufoci şi vomezi / peste grădini degradate / frica faţă de poezia bătrîneţii, / o reptilă ce-ţi taie răsuflarea, / o surprind că mă epuizează cu o grosolănie de o feminitate masculină / bătrîneţea e o cîrpă pe care o foloseşti după consumarea / unui act homosexual / o cîrpă contorsionată ca o rufă...“ („Nu putem judeca realitatea cu bun-simţ“). Un alt poem se deschide cu versul „pentru că am îmbătrînit din greu“, în alt loc citim „sînt bătrînă“, altundeva, „sînt o hoaţă bătrînă“. Trupul a fost bolnav (suferea), acum el îmbătrîneşte (devine şi mai neputincios).
 
Vîrsta aduce cu sine o relativă îmblînzire a limbajului – mai puţin provocator decît în precedentele volume –, dar asta şi pentru că-l implică discret într-o reevaluare a scrisului pînă atunci atît de corporalizat. Se uzează poezia odată cu trupul? Cum ştii cînd ai scris ultimul vers tînăr? „Nebunia de a nu mai scrie poezie“ devine, astfel, una din temele şi problemele personale. Scriitorii – în mijlocul cărora poeta nu s-a adaptat niciodată şi de care se delimitează, cu o anume fraternitate, în continuare – s-au transformat din „aristocraţi romantici“ în „agenţi“ preocupaţi să dejoace proiecte culturale. „Cînd ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea“, îi consolează poeta pe ceilalţi scriitori poate pentru că e singura care a avut revelaţia că scrisul perfect este, ca şi viaţa, dintotdeauna pervertit, pură expresie a neputinţei. Versul „un fel de politică formală a puterii / poeziei / de a o rupe cu poezia“ are ceva din sublimul ideii de sinucidere, în timp ce poemul „Rezistenţe arse“ se conturează ca o declaraţie de diferenţă a Angelei Marinescu pentru care scrisul n-a fost niciodată moft existenţial, mijloc de parvenire socială sau promisiune a mîntuirii, ci un lung, şi întunecat, şi violent drum al neputinţei: „scriitorii au devenit rezistenţi la scris. / ei au devenit profesioniştii rezistenţei la scris. / scrisul nu mai are nici o putere asupra lor / şi, astfel, au devenit epave înfricoşătoare, anarhişti, / amorali, atei, histrioni libidinoşi, violenţi şi obsedaţi. / în loc să îi apere scrisul îi apasă, / ca o banchiză de gheaţă, / o balenă obosită şi bolnavă. / ca să terminăm odată cu această stare de lucruri / ar trebui inventate metode de stîrpire a scriitorilor, / rapide, primitive şi eficiente, / eventual, un ultraaparat kafkian, / ca să le distrugă degetele de la mîini, / mîinile sau chiar muşcătura rece a scrisului / uterul invocat cu furie şi / penisul invocat cu delicateţe / să vadă şi ei ce înseamnă / să facă gărzi de noapte / inutile şi reci / pe culoarul fără sfîrşit“.
 Într-un fel sau altul, multe dintre poetele douămiiste s-au revendicat de la poezia Angelei Marinescu. Obsesiile, voluptăţile, spasmele şi violenţa pot fi copiate, dar transferul de intensitate şi de adevăr rămîne un proces imperfect pentru că în spatele cuvintelor se află mereu viaţa şi trupul. Poezia Angelei Marinescu este originalul, restul sînt doar versuri triviale fabricate în China.
 
P.S. Dl Bedros Horasangian, pe care l-am recenzat în nr. 286 al revistei, îmi dă o replică în (alteori, onorabila) revistă ieşeană Timpul, nr. 132: „Un dobitoc de la Dilema veche m-a acuzat că vreau să epatez prin cultură. Ce să-i spui dobitocului despre cultura şi plăcerile tale? Aveam de gînd să-l pocnesc golăneşte, cu prima ocazie, ca să vadă cum e cu cultura de cartier. Dar gestul lui Traian Băsescu m-a făcut să renunţ. Asta e, uneori, mai şi renunţăm la anumite plăceri.“ Se pare că nu prin cultură vrea dl Horasangian să epateze. Nici n-ar avea cum. Argumentele domniei sale, imbatabile, arată chiar cît de mult m-am înşelat!