Flannery OʼConnor, Greu de găsit un om bun, traducere de Antoaneta Ralian, Editura Litera, 2020.

Am rezumat în textul de săptămîna trecută polemica dintre Paul Elie și Angela Alaimo OʼDonnell privitoare la „cazul” scriitoarei Flannery OʼConnor (1925-1964), în corespondența căreia apar cîteva epitete și remarci rasiste („Sînt integraționistă din principiu și segregaționistă prin gust. Nu-mi plac negrii”), situație ce a condus la îndepărtarea plăcuței cu numele scriitoarei de pe una dintre sălile Universității Loyola din Maryland. Păcatele rasiste pe care adolescenta și tînăra Flannery OʼConnor le-a comis în corespondența cu una dintre prietenele ei erau cunoscute de patruzeci de ani și făcuseră subiectul, în ultimele decenii, al mai multor eseuri, conferințe și chiar al unei cărți (Ambivalența radicală: problema rasei la Flannery OʼConnor de Angela Alaimo OʼDonnell), dar reiterarea lor de către Paul Elie în The New Yorker, ignorînd contextul epocii și îngroșînd accentele, în acest moment tensionat de uciderea lui George Floyd și de amploarea mișcării Black Lives Matter, a făcut ca scriitoarea moartă de lupus la doar 39 de ani să primească lovitura decisivă abia postum.

Pe Twitter mulți au scris că nu-i vor mai citi sau preda la școală cărțile, iar un grup de studenți a inițiat o petiție ce a adunat peste o mie de semnături împotriva scriitoarei care-i „ura” pe afro-americani. Cuvîntul „ură”, subliniază biografa A.A. OʼDonnell, nu apare totuși niciodată în corespondența scriitoarei „greu încercate și de schimbările din epocă, și de propria conștiință; o scriitoare care și-a recunoscut în scrisori păcatele, ispășite prin ficțiuni antirasiste ce expun urîțenia și oroarea rasismului oamenilor în mijlocul cărora a trăit și chiar al ei înseși… În raportarea ei ambivalentă față de problema rasei, lupta interioară a lui OʼConnor dintre eul ei cel bun (antirasist) și eul ei cel rău (rasist) este aceeași luptă pe care o duc toți albii născuți și deformați de cultura rasistă în care trăim, dacă aceștia sînt onești să admită. De aceea, Flannery OʼConnor este scriitorul perfect pentru momentul prin care trecem”. Paul Elie, al cărui eseu tendențios publicat într-un moment inoportun a fost numit de unii „momeală rasială”, a revenit afirmînd că prozele scriitoarei „ghimpate (barbed) și paradoxale” nu susțin ideea unor parabole antirasiste.

Istoria literaturii ne-a arătat cum marii scriitori rareori oferă în propria corespondență o imagine de sine pe măsura artei lor. Aproape fără excepție, opera este mai mare decît autorul ei. În raport cu artistul, omul este, cel mai adesea, deplorabil și în acest paradox constă, de fapt, inefabilul actului creației. Putem separa opera de om? Și-a ispășit catolica Flannery OʼConnor păcatul rasist în propriile povestiri? Ce alegem să păstrăm de la această mare scriitoare?

În perioada în care îi mărturisea în scrisori prietenei ei că nu-i plac negrii, Flannery OʼConnor lucra la cele zece povestiri din volumul Greu de găsit un om bun, ce avea să fie publicat în 1955. Absolut toate povestirile merită discutate, cu atît mai mult cu cît personajele ei sînt marginali confruntați cu situații-limită (un criminal în serie este recunoscut de o familie, un dulgher fără o mînă se căsătorește din interes cu o fată retardată, un vînzător ambulant de Biblii abuzează o fată cu un picior de lemn, un hermafrodit este expus într-un bîlci, o femeie refuză să accepte că e gravidă), dar două povestiri, în mod special, pot fi considerate parabole antirasiste și numai un novice într-ale literaturii sau cineva rău intenționat le poate nega această calitate: „Dezrădăcinatul” și „Negrul artificial”. O voi discuta doar pe aceasta din urmă.

Un bunic, care își crește nepotul după moartea mamei acestuia, decide să-l ducă să vadă orașul pentru prima dată. Bătrînul este cît se poate de rasist și încearcă să-i inducă nepotului disprețul și frica de negri, călătoria la oraș fiind prilejul perfect (vezi și fragmentul de mai jos). Întîmplarea face ca, odată ajunși în orașul  marcat de segregaționism, cei doi să se rătăcească într-un cartier de negri, unde bătrînul este deopotrivă dezgustat și terifiat, pe cînd copilul cere ajutorul unei negrese, a cărei blîndețe maternă îi produce o efuziune neașteptată („deodată, se simți cuprins de o năvalnică dorință ca femeia să-l ia în brațe, să-l strîngă la piept și să-i simtă răsuflarea pe fața lui”). Cei doi revin în cartierul locuit de albi, dar bătrînul, care continuă să-l șicaneze pe copil („Și cum ai stat acolo rînjind ca un cim-pan-zeu în timp ce o negresă îți dădea îndrumări. Dumnezeule mare!”), îl pedepsește abandonîndu-l în aglomerația străzii. Copilul se panichează și, din neatenție, răstoarnă marfa unei vînzătoare ambulante care face scandal și cheamă poliția. Bunicul reapare salvator spre entuziasmul copilului, dar perspectiva amenzii îl face să se piardă cu firea și, laș, nu recunoaște că ar fi nepotul lui. Momentul e depășit, dar băiatul rămîne marcat de trădarea bunicului, nu-i mai vorbește și merge la distanță.

În drumul lor spre stația de tren din suburbie, mai apropiată decît gara centrală, se reunesc în fața unei statuete de gips înfățișînd un copil negru cu o felie de pepene în mînă. E prima dată cînd amîndoi văd așa ceva: „Stăteau contemplînd negrul artificial de parcă se confruntau cu cine știe ce mare mister, vreun monument închinat victoriei altcuiva și care-i apropiase în înfrîngerea lor comună. Amîndoi simțeau cum se dizolvă barierele între ei, ca într-un act de iertare. Bătrînul nu cunoscuse gustul iertării pentru că fusese prea bun ca să aibă nevoie de îndurare, dar acum îl simțea”. Acesta e momentul în care copilul așteaptă remușcarea bunicului, recunoașterea greșelii, dar bătrînul revine cu remarcile lui rasiste: „N-au destui negri naturali, le mai trebuia și unul artificial”. Dezamăgit, copilul răspunde: „Haide să mergem acasă pînă nu ne rătăcim din nou”.

În chestiunea rasei, aproape totul se află aici: rasismul moștenit, indus și construit, grotestul prejudecăților și absurdul segregaționismului, vina și iertarea – inclusiv în termenii religiei, căci în trenul spre casă bătrînul meditează la „binecuvîntarea iertării”.

Dacă Flannery OʼConnor a reușit să scrie astfel de parabole în ciuda rasismului ei, a făcut-o numai pentru că a avut puterea să se privească în oglindă și să-și chestioneze propriile convingeri greșite. Cel mai probabil, scrisul ficțiunii a fost oglinda în care s-a văzut pe sine așa cum era cu adevărat. În recentul documentar despre viața ei este reluată o scenă dintr-un show de televiziune din anii ʼ50 în care moderatorul o întreabă care e secretul unui scriitor bun. „Dezvăluirea unui secret cititorului sau sieși”, răspunde Flannery OʼConnor. Parabolele ei antirasiste sînt secretul dezvăluit.

***

Greu de găsit un om bun (fragment)

 

– S-ar putea să nu-ți placă deloc la oraș, continuă domnul Head. O să fie plin de negri.

Băiatul făcu o mină care voia să spună că negrii nu constituiau o problemă pentru el.

– Foarte bine, zise domnul Head. Tu n-ai văzut un negru în viața ta... Nici măcar n-ai văzut vreodată un negru, repetă domnul Head. În ținutul ăsta n-a mai călcat picior de negru de cînd l-am izgonit pe ăla acu’ doisprezece ani, adică înainte de te-ai născut tu, și se uită la băiat de parc-ar fi vrut să-l provoace să admită că nu văzuse niciodată un negru. [...]

În întregul vagon, pasagerii începeau să se trezească, să-și dezmorțească mădularele și să caște. Ici și colo se auzea cîte o voce izolată, și pe urmă un zumzet general. Deodată, expresia senină a domnului Head suferi o alterare. Gura i se închise strîns și o lumină dîrză și precaută i se aprinse în ochi. Se uita spre capătul vagonului. Fără să se intoarcă, îl apucă pe Nelson de braț, îl trase în față și-i șopti: „Uită-te!“

Un om de culoarea cafelei, foarte voluminos, se apropia încet de ei. Era îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă, cu o cravată de satin galbenă, prinsă cu un ac cu rubin. Una din mîini se odihnea pe pîntecul care se bomba maiestuos pe sub haina încheiată, iar în cealaltă mînă ținea mînerul unui baston negru, pe care-l lăsa pe podea și apoi îl ridica în aer, la fiecare pas. Înainta foarte încet, ochii mari, cafenii, privind pe deasupra capetelor pasagerilor. Avea o mustață mică, albă și păr alb lînos. În spatele lui veneau două femei tinere, cu pielea de culoarea cafelei, una într-o rochie galbenă, cealaltă în verde. Înaintarea lor avea loc în ritmul impus de bătrîn, pe care-l urmau discutînd între ele cu voci joase și pline.

Mîna domnului Head încleștă mai puternic brațul lui Nelson. Cînd mica procesiune trecu pe lîngă ei, lumina unui inel cu safir de pe mîna cafenie care ținea bastonul se reflectă în ochii domnului Head, dar acesta nu-și mută privirea și nici omul acela teribil nu se uită la el. Grupul înaintă pînă la capătul culoarului și apoi trecu în alt vagon. Strînsoarea domnului Head pe brațul lui Nelson cedă.

– Ei, ce-a fost ăsta? îl întrebă.

– Un om, răspunse băiatul, aruncîndu-i o privire indignată, de parcă se săturase de asemenea insulte aduse inteligenței lui.

– Ce fel de om? stărui domnul Head cu o voce albă.

– Gras, răspunse Nelson.

– Și chiar nu știi ce fel de om era? întrebă domnul Head pe un ton categoric.

– Bătrîn, răspunse băiatul cu o bruscă presimțire că ziua aceea nu urma să fie chiar atat de plăcută.

– A fost un cioroi, declară domnul Head, instalîndu-se mai zdravăn pe bancă.

Nelson sări ca ars și se uită îndărăt, către capătul vagonului, dar negrul nu se mai vedea.

– Credeam c-ai să fii în stare să recunoști un cioroi, din moment ce-ai văzut atîția cînd ai fost la oraș în prima ta vizită, continuă domnul Head; apoi, adresîndu-se persoanei din fața lui: E prima dată cînd vede un negru.

Băiatul se lăsă înapoi pe banchetă.

– Ziceai că-s negri ca tăciunele, protestă el furios. Nu mi-ai spus niciodată că-s bronzați.

– Ești pur și simplu un ignorant, decretă domnul Head ridicîndu-se și așezîndu-se pe locul liber de lîngă omul din fața lui.

Nelson se răsuci iar și se uită în direcția unde dispăruse negrul. Avea senzația că acesta străbătuse culoarul deliberat, ca să-și bată joc de el, și-l ura cu un val de ură cruntă și nouă; și, în același timp, înțelegea de ce bunicul lui nu putea să-i sufere pe negri.