„...vara în care America s-a îmbuibat de pietate, de puritate, cînd terorismul – care luase locul comunismului ca principală amenințare la adresa securității statului – era înlocuit de sexul oral, cînd un președinte viril, tînăr la vîrsta lui mijlocie, și o angajată îndrăzneață de douăzeci și unu de ani se hîrjoneau în Biroul Oval ca doi puștani într-o parcare, reînviind cea mai veche pasiune comună a Americii, tradițional poate cea mai înșelătoare și mai subversivă plăcere: extazul fățărniciei. În Congres, în presa scrisă și pe rețelele de televiziune, moraliștii pompoși de doi bani, turbați să acuze, să deplîngă și să pedepsească, erau peste tot, predicînd în ritmul fanfarelor: toți odată, cu frenezie calculată, cu ceea ce Hawthorne identificase în țara care abia se năștea atunci, demult, «spiritul de persecuție»; toți dornici să aplice ritualurile pure ale purificării prin care, în rîndurile executivului, erecția avea să fie tăiată din rădăcină, asigurînd o atmosferă confortabilă și sigură.“
Așa începe Pata umană, romanul din 2000 al lui Philip Roth (traducere de Cornelia Bucur, Editura Polirom), autor care nu o dată a surprins în ficțiunile sale Zeitgeist-ul vremurilor ce aveau să vină. Dacă Complotul împotriva Americii, ampla ficțiune alternativă publicată în 2004 și ecranizată anul trecut de HBO, avea să se adeverească, deopotrivă spectaculos și înspăimîntător, prin venirea lui Trump la Casa Albă, Pata umană surprinde „spiritul de persecuție“ instaurat în omenire în acest moment cînd neomarxismul, avatarul cultural al comunismului, este văzut, de unii, ca o amenințare la adresa securității sociale, în timp ce alții, moraliști de sens opus, practică „ritualurile purificării“ istorice la fel de „turbați să acuze, să deplîngă și să pedepsească“.
Pata umană este, fundamental, un roman despre rasă: viața profesorului de limbi clasice Coleman Silk, acuzat că a folosit un epitet rasist la adresa a două studente, deraiază și, în cele din urmă, este distrusă. Acuzația de rasism îndreptată asupra profesorului, a cărui reputație este automat distrusă, fiind constrîns la pensionare, pornește de la folosirea unui cuvînt: confruntat cu absența repetată a două studente pe care încă nu le văzuse în sala de clasă, profesorul întreabă cu ironie dacă aceste persoane există cu adevărat sau sînt niște „fantome“. Întîmplarea nefericită face ca cele două studente să fie de culoare, iar unul dintre sensurile secundare ale cuvîntului „fantomă“ („spook“ în original) să aibă o conotație peiorativă la adresa negrilor. Apărarea profesorului în fața decanului este inutilă, acuzația fiind mai presus de condamnare: „Mă refeream la caracterul lor eventual ectoplasmic. Nu e evident? Sînt două studente care n-au venit la nici un singur curs. Asta e tot ce știu despre ele. Am folosit cuvîntul în sensul lui primar, cel mai obișnuit: «fantomă», adică spectru sau stafie. Habar n-am avut ce culoare au... Uită-te la context: există sau sînt doar niște fantome? Acuzația de rasism e ridicolă. E fantasmagorică“. Profesorul ar putea demonta acuzația într-un mod sigur, dar asta ar însemna să dea pe față marele său secret și să fie aruncat într-o vîltoare încă și mai mare. Pentru el, rasismul, chiar și fantasmagoric, devine un rău preferabil. Acesta fiind un alt aspect al chestiunii rasei, pe care însă îl las în suspensie pentru cei care n-au citit încă romanul (sau n-au văzut nici ecranizarea din 2003, regizată de Robert Benton, cu Anthony Hopkins în rolul profesorului).
Flannery O’Connor
În vara anului trecut, în urma unui articol din The New Yorker ce relua, pe valul mișcării Black Lives Matter, o discuție mai veche cu privire la corespondența de tinerețe a scriitoarei catolice sudiste Flannery O’Connor (1925-1964), unde aceasta folosise un limbaj și remarci considerate azi rasiste (cuvîntul „nigger“, printre altele), Universitatea Loyola din Maryland a retras, din precauție sau teamă de ostracizarea publică, plăcuța cu numele autoarei de pe holul unui internat, în ciuda faptului că opera ei conține cîteva faimoase parabole antirasiste. În urma gestului Universității de a da jos numele scriitoarei înlocuindu-l imediat cu cel al unei evangheliste de culoare pe nume Thea Bowman (1937-1990) – exemplu limpede de „extaz al fățărniciei“, de vreme ce ambivalența față de chestiunea rasei a scriitoarei era cunoscută de mai bine de o jumătate de secol, iar activismul religios al evanghelistei s-a desfășurat între anii ’60-’80 –, două sute de scriitori, profesori universitari și teologi catolici au semnat o scrisoare de protest: „Cum e posibil ca O’Connor, catolică devotată, să fie «anulată» de o universitate catolică și, efectiv, de propria ei biserică?“. Lasă că felul precipitat și improvizat, datorat unor constrîngeri contextuale, în care evanghelista a fost onorată doar printr-un scandal de „anulare“ al unei autoare de ficțiune denotă mai degrabă lipsă de respect și capătă o notă de ironie amară.
Thea Bowman
Cum am scris chiar în această pagină la vremea respectivă, biografa A.A. O’Donnell, autoarea unei cărți intitulate chiar Ambivalența radicală: problema rasei la Flannery O’Connor, unde încearcă să explice exact resorturile unei scriitoare capabile să scrie deopotrivă parabole antirasiste în ficțiune și scrisori cu gînduri rasiste în corespondența personală, a acuzat demersul incriminator din The New Yorker de „confuzie și iresponsabilitate“ prin felul în care a ales, în mod deliberat, să ignore aspecte ce fi echilibrat tonul acuzator: „Dovedește lipsă de interes în a înțelege complexitatea unei scriitoare care a fost greu încercată și de schimbările din epocă, și de propria conștiință; o scriitoare care și-a recunoscut în scrisori păcatele, ispășite prin ficțiuni antirasiste ce expun urîțenia și oroarea rasismului oamenilor în mijlocul cărora a trăit și chiar al ei înseși“. Ca persoană albă (de)formată de luptele unei culturi rasiste, conștientă însă de prejudecățile pe care (și) le-a demontat constant în propria literatură, Flannery O’Connor ar fi scriitoarea perfectă pentru vremurile în care trăim, considera biografa: „Anularea unei astfel de scriitoare ne arată sărăcirea imaginației, îngustimea minții, inabilitatea noastră de a înțelege complexitatea umană“.
Am evocat intriga romanului lui Roth (despre odiseea retragerii de pe piață a biografiei căruia am scris aici) și a „cazului“ O’Connor în siajul unei postări pe Facebook din vara acestui an a criticului literar și prozatorului SF american Samuel R. Delany (n. 1942): „Cînd limbajul este interzis, fie pentru că e urît, vulgar, ofensator, obscen sau încalcă standardele comunității, este un semn că unii indivizi, adesea nenumiți, cu mai multă putere triumfă asupra altora cu mai puțină… Vor exista întotdeauna oameni care, odată restricționați, vor încerca să spună aceleași lucruri, false sau adevărate, pe altă cale. Dar odată cu reducerea la tăcere întotdeauna se pierde ceva, fie și oportunitatea de a judeca cu propria minte. Orice persoană cu minimă educație literară poate alcătui o listă cu scriitori care, în timpuri și locuri diferite, au fost reduși la tăcere: Twain, Freud, D.H. Lawrence, Bataille, De Beauvoir, Henry Miller, Sade, Céline, Grace Metalious, LeDuc, Joyce… Scriu asta din postura unui scriitor norocos care însă, la un moment dat, a fost interzis dintr-o serie de motive, ba în Texas, ba în librăriile Barnes & Noble, și căruia, acum cîteva luni, editorul i-a transmis că două cuvinte, ce acum un deceniu n-ar fi ridicat o sprînceană, acum sînt considerate inacceptabile, iar schimbarea acestor două cuvinte s-a făcut fără ca «sensul» «poveștii» să fie «distrus»; dar scriu asta și ca unul care crede în ideea formulată de filozoful Jacques Derrida, cum că arta literară dobîndește putere politică prin existența ei ca instituție unde orice poate fi spus, citat, judecat, iar asta este o libertate ce merită protejată“.
Trăim vremuri curioase în care, pe de o parte, ideea că anumite cuvinte sînt vinovate, beneficiind de prezumția de incriminare a utilizatorului indiferent de context, a devenit o ideologie a persecuției; pe de altă parte, rețelele de socializare, prin natura lor, înlesnesc abuzul asupra adevărului și cuvintelor și totodată dețin pîrghiile prin care-și pot bloca utilizatorii, în urma unor denunțuri anonime, invocînd, pripit, necontextual sau arbitrar, „standardele comunității“. Or aceasta vine după experiența comună relativ recentă a unor totalitarisme care, controlînd limbajul și artele literare (interzicînd cuvinte, teme, idei, atitudini), încurajînd și recompensînd denunțul în numele aceluiași bine, adevăr și morală colective, au provocat umanității daune și traume încă nevindecate.
