● Philip Roth, Indignare, reeditare, traducere de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, 2020.

Apărut în 2008 (și ecranizat acum cîțiva ani), Indignare formează, împreună cu celelalte romane de mici dimensiuni Povestea lui Orișicine (2006), Umilire (2009) și Nemesis (2010), așa-zisa tetralogie a morții cu care, de altfel, Philip Roth (1933-2018) și-a încheiat, în mod deliberat, prodigioasa carieră de peste treizeci de romane.

Plasat în America începutului deceniului cinci al secolului trecut, în timpul războiului din Coreea, romanul este confesiunea tînărului de 19 ani Marcus Messner, care ajunge la colegiu pentru a scăpa din măcelăria kosher a tatălui său, dar, mai ales, pentru a evita înrolarea (vezi și fragmentul de mai jos). Marcus Messner vrea să facă „totul cum se cuvine”, este conştiincios, modest şi retras, învaţă bine, evită să se înscrie în vreo frăţie, idealul lui e să devină un adult „cultivat, matur şi independent” şi să nu ajungă pe frontul coreean. Dincolo de toate astea, Marcus este şi un evreu ateu care, în timp ce îşi detestă evreitatea, se confruntă cu antisemitismul latent al celorlalţi.

Pe cît de preocupat este Marcus de propria libertate, pe atît de obsedat este tatăl lui de ideea pasului greşit, a unui act necugetat cu consecinţe tragice. Personaj formidabil, tatăl este torturat de frica neprevăzutului care i-ar putea scurta viața fiului, în special o exmatriculare care l-ar putea trimite pe front la moarte sigură. Conflictul dintre tată și fiu ar putea fi rezumat drept confruntarea dintre independenţă şi precauţie.

Dragostea pentru Olivia, o fată frumoasă, dezinhibată sexual (Roth imaginează, în acest mic roman, probabil felația cea mai problematică moral din întreaga literatură), neevreică şi cu o tentativă de sinucidere la activ, îl predispune pe Marcus şi mai mult la nesupunerea tradiţiei şi la afirmarea independenţei. Revolta lui, deocamdată simbolică, împotriva valorilor conservatoare, ale patriotismului şi convingerilor religioase creştine („bătălia globală pentru supremaţia morală împotriva comunismului sovietic lipsit de Dumnezeu” este un fel de programă a colegiilor americane în anii ʼ50) se confruntă însă cu obligativitatea de a frecventa predicile ţinute săptămînal în biserica din campus. (Spolier alert!) În cele din urmă, forţarea limitei de toleranţă la tradiţia religioasă îl va constrînge pe Marcus să facă acel pas greşit care va atrage drept consecinţă fatala trimitere pe front. Obesia tatălui este, în cele din urmă, împlinită, iar „modul teribil şi incomprehensibil” al deciziilor „cele mai banale, mai accidentale şi chiar comice”, care pot duce la efecte disproporţionate sau tragice, este confirmat.

Existenţa este deopotrivă hazard, fatalitate şi incomprehensibil spre indignarea eternă a tînărului ateu care, vrînd să facă „totul cum se cuvine”, ajunge să-şi povestească şi să-şi retrăiască scurta lui viaţă din moarte, lumea de dincolo a cărei Judecată de Apoi în absenţa oricărui Dumnezeu, dar şi a neantului descompunerii este, de fapt, teribilul proces de conştiinţă al trecutului rememorat la infinit. Dumnezeu „doar” ca Memorie a propriului nostru trecut.

Existenţialismul ateu, chestionarea moralităţii, obsesia morţii, sexualitatea scandaloasă, conflictul patern, antievreitatea, umorul specifice lui Roth, toate se află aici, în acest mare mic roman.

*** 

Indignare (fragment) 

Atunci cînd am citit despre lupta la baionetă cu chinezii din Coreea, în faţa ochilor mi-au apărut încă o dată cuţitele şi satîrele tatălui meu. Ştiam ce ucigător de ascuţit putea fi ascuţişul lor. Şi ştiam şi cum arată sîngele, sîngele ce împodobea gîturile puilor de găină atunci cînd erau omorîţi conform ritualului, sîngele ce se scurgea din carnea de vită pe care o ţineam în mîini cînd tăiam o fleică de-a lungul osului, sîngele care se infiltra prin pungile maronii, în ciuda hîrtiei cerate dinăuntru, cu care învelisem marfa, sîngele strîns în şirurile de şănţuleţe săpate în planşeta de lemn de forţa loviturilor de secure. Tata purta un şorţ legat la gît şi pe după mijloc, un şorţ mereu însîngerat, iar la o oră după ce deschideam magazinul, un şorţ proaspăt ajungea întotdeauna plin de sînge. Mama era şi ea năclăită în sînge… Am crescut cu sînge în jur – cu sînge, grăsime, tocile pentru cuţite, aparate de tăiat carnea, cu degete amputate şi cu bucăţi tăiate din degetele de la mîinile celor trei unchi ai mei, inclusiv ale lui tata –, dar niciodată nu m-am obişnuit cu el şi nici nu mi-a plăcut niciodată… Sînge pe podeaua din lemn, înălţată şi crestată, sînge pe cîntar, sînge pe uneltele de ascuţit, sînge pe marginea rolei de hîrtie cerată, sînge pe muştiucul furtunului cu care curăţam podeaua congelatorului – mirosul de sînge era primul lucru care mă izbea ori de cîte ori îmi vizitam unchii şi mătuşile la ei în magazin. Acel miros de trup de animal prospăt măcelărit şi care aşteaptă să fie gătit mă trăsnea în nări de fiecare dată… Ce ştiam eu despre slujba de avocat era că însemna tot ce putea fi mai diferit de o viaţă petrecută la o slujbă unde purtai un şorţ puturos şi plin de sînge… Acceptasem cu drag să lucrez pentru tata şi învăţasem supus tot ce mi-a explicat despre meseria de măcelar. Dar tata n-a putut să mă înveţe niciodată cu sîngele sau să mă facă să nu-mi pese de el.