● D. Sam Abrams, Între Beckley şi Bucureşti: Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi Mircea Cărtărescu citiţi la Barcelona de un critic american, traducere colectivă, Editura Meronia, 2018.
Nimic mai interesant decît să citeşti literatura propriei tale culturi prin ochii unor exegeţi străini. Cu atît mai mult cu cît, în această carte, e vorba de trei poeţi români fascinanţi, însă foarte diferiţi între ei şi cu impact diferit. Nichita Stănescu este un poet canonic cult, foarte iubit şi bine tradus încă din timpul vieţii, cu o posteritate care încă se manifestă intens, inclusiv pe reţelele de socializare ale noilor generaţii de cititori. Marin Sorescu este tot un poet canonic, la modă cîndva, şi el autor de manual şcolar, încă şi mai bine tradus în străinătate în timpul vieţii, dar intrat de cîteva decenii într-un con de uitare parcă mai dens. Cît despre Mircea Cărtărescu, avem de-a face cu un mare poet metamorfozat într-un la fel de mare prozator, cu o foarte bună cotă de piaţă, şi nu doar naţională, căci e cel mai tradus şi mai titrat scriitor român al momentului de pe piaţa internaţională, unde continuă să fie tradus şi să primească premii la care altădată nici un alt scriitor român nu îndrăznea să spere. Nici măcar Nichita ori Sorescu.
Pentru o cultură care se confruntă dintotdeauna cu complexul culturii minore, ignorate pe nedrept din cauza limbii de circulaţie restrînsă, cu şanse mici de afirmare pe scena lumii (în fond, istoria literaturii ne demonstrează că pentru a face carieră internaţională, un scriitor român trebuie să se reinventeze într-o altă cultură, împrumutînd o altă limbă – de la Paul Celan, Panait Istrati, Benjamin Fondane şi Tristan Tzara, prin E.M. Cioran, Mircea Eliade şi Eugène Ionesco, pînă la Herta Müller ş.a.), receptarea străină pozitivă a literaturii române rămîne una dintre marile satisfacţii intelectuale pe care le poate gusta un literat de la noi.
Nici eu n-am făcut excepţie citind aceste trei eseuri ale criticului american dedicat literaturii catalane D. Sam Abrams (n. 1952), eseuri care mi-au produs delicii intelectuale. În primul rînd, m-am bucurat să găsesc o privire proaspătă asupra unor autori cu care, prin natura profesiei, am o relaţie prea apropiată. Am găsit nepreţuită oportunitatea de a urmări aceste analize pornind de la alte premise decît cele cu care eram obişnuit, dezvoltînd interpretări avînd la bază alte referinţe decît cele familiare. Eseurile lui Abrams sînt, dacă vreţi, forme de revizitare a unor opere nu atît într-un alt timp istoric (nu în diacronie), cît într-un alt loc cultural (mai degrabă în sincronie).
Abrams dovedeşte o cunoaştere impresionantă a operei și vieții celor trei autori români asupra cărora s-a oprit mai în profunzime cu ocazia traducerilor din creația lor apărute recent în catalană. S a documentat, ştie deopotrivă textul (literar, critic, paraliterar) şi contextul (biografic, cultural, istoric), ceea ce oferă analizelor sale nu doar acurateţe, dar şi profunzime. Acest lucru se vede foarte bine încă din eseul despre Nichita, unde, după ce expune contextul în care poetul a ratat primirea Premiului Nobel în 1979 şi în 1980, criticul explică perioada de interes occidental pentru literatura de tendință disidentă a Europei de Est dintre anii 1945 și 1991. Este foarte interesant cum criticul din Barcelona îl desparte încă de la început pe Nichita de tradiția strict românească. Numărul mare de limbi în care a fost tradus poetul (a cărui dorință era „de a transcende limba română și, indirect, orice altă limbă a planetei“) este privit ca o consecinţă firească a poeziei sale, al cărei punct de tensiune, cum frumos spune criticul, este „între a rămîne și a pleca, între a prinde rădăcini și a o lua la goană, între a se integra și a se înstrăina“. Abrams remarcă foarte bine că Nichita a avut la începuturile sale norocul să beneficieze de tendința de deschidere din primii ani ai regimului lui Ceaușescu, lucru care a ajutat enorm diseminării poeziei sale în străinătate şi, ulterior, receptării sale. După ce îl numeşte „minimalist avant la lettre“, D. Sam Abrams se situează din nou în răspăr cu critica tradiţională şi combate ideea conform căreia poezia lui Nichita ar deveni cu timpul mai abstractă și mai conceptuală. Dimpotrivă, crede criticul, e vorba de o revendicare şi o intensificare a realității – afirmaţie susţinută de o splendidă demonstraţie care merită citită cu atenţie. Alte opinii originale ale criticului fiind legate de presupusul divorţ dintre identitate și alteritate şi de presupusa lipsă de profunzime a poeziei lui de factură mai conceptuală.
„Opera lui Sorescu este o mare hartă a cerului, în centru cu poezia solară, care-și iradiază lumina spre alte planete, ca teatrul, proza, memorialistica“, un tot organic care se mişcă în jurul astrului poeziei, spune Abrams. Ca şi în cazul lui Nichita, poate părea însă surprinzătoare afirmaţia cum că opera i-a fost condiționată de Războiul Rece, şi Sorescu beneficiind de stratagemele de traducere şi publicare în Occident ale poeţilor Europei de Est. Criticul din Barcelona face aici un rezumat amănunţit al primelor receptări ale poetului oltean în Europa anilor ’70, despre care spune că „au avut ecou și un lung parcurs“. De altfel, punerea în context internaţional a traducerii/impunerii lui Nichita şi a lui Sorescu reprezintă unul dintre punctele de atracţie ale abordărilor lui Abrams, cunoscător ca nimeni altcineva al dinamicii şi, mai ales, al politicii peisajului poetic european şi american din a doua jumătate a secolului XX. A se vedea aici pasajul dedicat revistei americane Encounter şi următoarele, care analizează îndeaproape odiseea americană, canadiană şi britanică a poemelor în traducere ale lui Sorescu, diferitele ediţii, precum şi relaţia cu traducătorii. „Sorescu era definitiv situat pe harta poeziei în limba engleză, pe harta poeziei internaționale, pe care sosise, mai ales, prin Marea Britanie și America“, conchide Abrams, care continuă să discute despre sprijinul public al poetului pentru Premiul Nobel. Imaginea este impresionantă şi, în ceea ce mă priveşte, nimeni n-a ilustrat pînă acum succesul lui Sorescu în Occident cu o asemenea acurateţe, scriitor despre care criticul afirmă că „n a făcut niciodată o mișcare greșită în opera lui literară“, întinsă, numai în limba engleză, de-a lungul a peste trei decenii.
Nu insist asupra eseului despre poezia lui Mircea Cărtărescu (din care Dilema veche a publicat în avanpremieră un amplu fragment de curînd), remarc doar faptul că Abrams îl include pe Cărtărescu în categoria „autorilor arhitectonici“, acei autori „intens preocupați de structura generală a producției lor literare, care nu lasă nimic la voia întîmplării“. Informaţia este fundamentală pentru dexteritatea cu care Abrams face browsing prin opera cărtăresciană accesînd şi restabilind legături la distanţe mari de timp între variate scrieri în diverse genuri ale lui Cărtărescu, subliniind reluări şi reveniri, ecouri şi trimiteri, nuanţări şi aprofundări de teme şi motive, lexic şi imagini, stiluri şi simboluri, simțul spațiului şi manevrarea timpului într-o amplă viziune artistică gîndită de la început ca o complexă arhitectură. Cum foarte frumos conchide criticul, „autorul a creat un hiper sau un supragen literar dirijînd toate darurile sale poetice spre lumea prozei“.
Cele trei plimbări prin poezia românească ale lui D. Sam Abrams sînt fascinante deopotrivă prin dexteritatea cu care reconstituie contextul literar internaţional şi prin inteligenţa lor, prin abilitatea de a ilustra, pentru fiecare caz în parte, un exemplu de excelenţă literară pentru care, noi fiind prea aproape, nu avem întotdeauna privirea suficient de proaspătă să o mai contemplăm în adevăratul ei spectacol.
(fragment din prefaţa volumului)
Vineri, 6 iulie, de la ora 18, la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti va avea loc lansarea cărţii în prezenţa autorului, alături de editoarea şi traducătoarea Jana Balacciu Matei şi de Marius Chivu.
