În ultimul timp – şi starea aceasta de indiferenţă revine ciclic, aş spune chiar cronic –, un voiaj cultural nu-mi inspira nimic, chiar mă exaspera, căci pretindea deplasări, hoteluri, restaurante. Voiaj acceptat de mult, căci cadou oferit de prieteni, nu puteam să mă dezic şi, exasperat, m-am urcat într-un tren. Apoi, în maşină de astă dată, ne-am îndreptat spre Finstere – finis terrae, capătul pămîntului – în Bretania şi am început vizita cu nişte construcţii stranii dispersate în acest colţ pierdut al Franţei. Se numesc enclos paroissiaux şi, în secolul al XVII-lea, cînd Bretania era înfloritoare, fiecare sat important şi-a construit propriul monument, încît densitatea lor depăşeşte chiar pe aceea a mînăstirilor noastre: e de ajuns să faci doar cîţiva kilometri pentru a descoperi şi vizita un altul, asemănător, dar totuşi diferit. În ce constă un enclos? Într-o comuniune de construcţii reunite de un zid care le delimitează. Enclos se poate traduce prin ţarc! În centrul curţii se înalţă un ansamblu de sculpturi consacrat scenariului christic, din care se detaşează prioritar Calvarul lui Isus: îl vedem răstignit, depus de pe Cruce… De fiecare dată sculptura traduce intensitatea dramei, de fiecare dată piatra vorbeşte despre suferinţă şi martir. Nici o semnătură – artă anonimă, artă supremă! Brâncuşi nu tindea şi el către aceeaşi dispariţie? Privesc de aproape scheletul lui Isus torturat şi mă cutremur, e o confruntare intensă şi gravă cu tragicul. Alături se află o clădire – l’ossuaire –, unde se depuneau copiii morţi înainte de a fi botezaţi – şi astfel fiecare credincios care intră în enclos se confruntă cu acest memento mori arhitectural. Apoi, mai tîrziu, în incinta curţii s-a instalat cimitirul. Dar tot aici, în faţa bisericii se detaşează o intrare ornată cu figuri diverse, unde locuitorii satului se întîlneau spre a discuta problemele comune, de administraţie, de conflicte, sau femeile veneau să toarcă şi să-şi treacă timpul împreună. Astfel, profanul se logodea cu sacrul în intimitatea aceluiaşi spaţiu care le facilita dialogul şi coexistenţa. Spaţiu impur şi, de aceea, spaţiu – aş zice – shakespearian. Aceste construcţii în granit impresionează prin austeritatea lor, prin gravitatea fiecărei sculpturi şi se impun ca monumente sacre nerefractare profanului, posibil, admis, integrat. Ele concentrează extremele vieţii. 
 
Printr-o neaşteptată inversiune, interiorul contrastează şi viziunii dramatice din exterior îi răspunde o desfăşurare policromă de statui şi coloane bogat ornate, un spectacol al sacrului ce contrazice gravitatea zidurilor şi a monumentelor din afară. O asemenea distorsiune conflictuală derutează. Nu poate fi un accident, ea invită la o decodare, la găsirea unui răspuns şi la formularea unui sens. O ipoteză mi s-a revelat la capătul acestor vizite: viaţa exterioară se prezintă ca o sumă de confruntări cu drama şi durerea, dar odată depăşite, interiorul se constituie în recompensa ce exaltă bucuria ochilor şi dă credinţei un aspect festiv. Aceasta e o iniţiere, îmi spun mie însumi. 
 
Ghidul care ne-a condus, care a lucrat în serviciile secrete şi care acum s-a retras în Bretania, spune, în concluzie: „Îmi place să mă dedic acestor monumente considerate moarte.“ Dar ele, vestigii ale unei ordini defuncte, ale unor comunităţi solide, ale unei alianţe între sacru şi cotidian, ne vindecă şi ne reconciliază cu prezentul. Un sentiment de plenitudine se impune, şi reţinerea mea prealabilă se converteşte în satisfacţie. Mă simt diferit, altul, momentan modificat. Marea artă e o terapie. 
 
Această convingere mi se confirmă cîteva zile mai tîrziu, în sălile renovate ale muzeului Curtius din Liège. Avansez singur printre Fecioare şi Isuşi, sculpturi medievale, simple, naive, ale căror gesturi atestă acordul cu sine însuşi, concentrarea lipsită de orice extravaganţă şi expunere narcisică a artistului. Braţe ce ţin în mîna Biblia, chipuri ce ne privesc în ochi, totul constituie o familie umană ce expune un vocabular fizic restrîns, dar alimentat de o intensă spiritualitate. Un asemenea teatru mi-aş dori să văd, îmi spun. Aceste personaje îmi inspiră încredere, în intimitatea lor viaţa pare clară şi temerile atenuate. Cîteva săli mai departe, mă crispez însă în faţa unor statui care, în ciuda temelor biblice similare, şi-au pierdut relaţia cu sacrul şi expun doar măiestria unui artist ce îşi afişează tehnica, graţie unor gesturi sau voaluri spectaculoase. Arta îşi e suficientă ei înseşi şi sacrifică dialogul cu omul rănit care caută salvare. Şi el rămîne indiferent.
 
Nu formulez aici un elogiu pentru arta trecutului, ci pentru arta care vindecă de rănile vieţii, care reconciliază şi reconfortează, care nu se consacră propriului limbaj, care nu eşuează în autosatisfacţia gratuităţii. Arta necesară omului, pe timp de secetă. 
 
E ceea ce am recunoscut la marele arhitect Gehry, graţie arhitecturii construite pentru Fundaţia Vuitton care şi-a deschis recent porţile. Un palat aerian şi fluid, o comunicare permanentă între exterior şi interior, nimic nu ne izolează, dar totodată totul ne protejează. Sticla a înlocuit granitul breton, clădirea însă nu afirmă doar o performanţă tehnică, ci e şi un răspuns pasager dat neliniştilor noastre cotidiene. Fără a ne separa de lume, găsim un adăpost, un adăpost fragil, graţie artei. Ea serveşte de calmant, de antidepresiv. Gehry ne înseninează.
 
De ce aceste evocări pesonale? Din revolta produsă de atitudinea generală a politicienilor care vor să reducă bugetele culturii în numele unor economii necesare – se justifică ei – pe timp de criză. Dincolo de importanţa minimă pe plan financiar a unor asemenea sacrificii, ei uită că arta e echivalentul securităţii medicale, că ea vindecă nu bolile corpului, ci rănile sufletului, care nu e mai puţin important. De aceea m-am îngrozit la ameninţarea unor decizii care vizează această terapie a însingurării şi această consolare pe vremuri grele. Arta, în accepţia sa cea mai înaltă, nu e un divertisment, ci un medicament. Dacă politicienii îmbătaţi de morfina puterii nu-i resimt valoarea curativă, nouă, celor care nu dispunem de asemenea paliative, ne e indispensabilă. Cînd utopiile s-au stins şi economicul a învins, doar ea mai furnizează vitaminele supravieţuirii. 
 
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).