Ştim (e o banalitate) că omenirea constituie o „comunitate”, un întreg. Sîntem incluşi într-o ţesătură umană pe care actele noastre o pot afecta în chip mai evident ori mai imprevizibil, mai subtil. Comunicarea digitală, circulaţia informaţiei şi a persoanelor ne-au întărit conştiinţa acestui ţesut multicolor din care facem parte şi pe care, în orice punct ne-am afla, îl putem influenţa măcar infim. Dar ştim asta mai mult teoretic. Mulţi avem generozităţi abstracte, respect de principiu faţă de umanitate. Cel care îşi asurzeşte vecinii cu muzica duduind afară prin ferestre poate continua să se închipuie un „iubitor de oameni”. Doar că omite mărunta aplicare a principiului. Civilizaţia (practicată) e o formă – consistentă – a conştiinţei că aparţinem de întreg. E atenţia, intrată în obişnuinţă, faţă de aproapele de lîngă noi ori de departe. Cînd o practicăm, e firesc totuşi să nu avem neîncetat în minte imaginea populaţiei globului, reprezentarea concretă a întregului uman. În schimb, în cheie negativă şi brutală, pandemia ne-o impune. „Simţim” ţesătura umană din care facem parte, cutreierată de coronavirus. Ea ne poate afecta şi o putem afecta la rîndul nostru prin gesturi mărunte, cum sînt purtarea sau nepurtarea măştii, respectarea ori nerespectarea distanţei sanitare.

Cum te comporţi ştiind că de conduita ta depinde sănătatea celorlalţi, cunoscuţi ori necunoscuţi, de lîngă tine ori din alt loc, mediu, spaţiu geografic, cultural? Iată o întrebare foarte concretă, zilnică şi ea se pune fiecăruia.

Religiile, oamenii religioşi, cum şi-o pun? În genere, participă din plin la grija faţă de întreg. O fac cu sacrificii specifice (suspendarea temporară a cultului în spaţii închise, renunţarea temporară la anumite gesturi de veneraţie, la adunări largi), care nu sînt deloc uşoare. Dar, pe de o parte, restricţiile pot fi compensate prin adaptări temporare ale vieţii religioase, reflexivitate, interiorizare. Pot atrage atenţia asupra comuniunii „în cuget”, spirituale, chiar în lipsa adunărilor concrete. Pe de altă parte, tema celuilalt, a semenului care face parte din întreg, se pune în termeni mai vii.

Cînd ierarhi ortodocşi protestează împotriva interzicerii pelerinajelor, cînd unii preoţi nesocotesc restricţiile, ei susţin dreptul sufletului credincios de a-şi împlini lucrarea. Susţin că raportul cu Dumnezeu, exerciţiul comunitar al credinţei nu pot fi subordonate, necondiţionat, interdicţiilor sanitare. Că, pentru credincioşi, sînt o nevoie esenţială a sufletului, iar el are preeminenţă faţă de trup. Pe scurt, invocă motive spirituale. Motive spirituale ale propriei comunităţi. Au, poate, în privinţa propriei comunităţi, dreptate. Dacă anumiţi credincioşi decid că practicarea cultului în comunitate e, pentru ei, mai importantă decît sănătatea lor, îşi asumă un risc care îi priveşte, care poate fi eventual de admirat, care ţine de libertatea lor.

Dar cum rămîne cu ceilalţi oameni, pe care decizia celor dintîi îi poate afecta? Cum rămîne cu neparticipanţii la adunările în cauză, creştini ori necreştini, credincioşi sau nu? Virusul nu ţine seama de credinţă, de convingeri. Se răspîndeşte, malign, insesizabil, de la un om la mulţi alţii. Are credinciosul a se ocupa numai de propriile nevoi religioase? De ceilalţi oameni se dezinteresează? Ceilalţi sînt secundari, neînsemnaţi, într-o vagă nedeterminare? Pentru omul credincios, nu e şi grija faţă de întreg o datorie spirituală? (Las deoparte categoria celor care nu dau crezare existenţei pandemiei, declarînd-o conspiraţie – organizată de cine? slujită de medici de pe toată întinderea pămîntului? – pentru înstăpînirea nu se ştie cui asupra umanităţii.) De vreme ce vede în orice semen oglindirea chipului divin, grija faţă de întreg nu devine, mai ales pentru omul credincios, o chestiune de ordin spiritual?

Pornind de aici se poate pune, mai larg, întrebarea: ce înseamnă universalitatea unei religii? Înseamnă oare că religia în cauză – cu doctrina, ritualurile, modul ei de veneraţie – e singura validă, iar cei care nu aderă la ea sînt „rătăciţi” sau, în orice caz, neînsemnaţi? De un secol şi ceva încoace, creştinătatea a depăşit această concepţie, care îi impune lui Dumnezeu un singur mod de a se manifesta pe sine.

Tema universalităţii apare chiar dintru început în Evanghelii, în momentul naşterii lui Christos. Iar aşa cum apare în acel moment, universalitatea christică se sustrage unei concepţii de tip monopol.

Cine recunoaşte, cine celebrează, în Evanghelii, Naşterea lui Christos? Doar nişte localnici umili, păstorii (Luca, 2, 8-17) şi nişte străini somptuoşi, îmbelşugaţi în înţelepciune şi în daruri: magii (Matei, 2, 1-12). Ei, străinii veniţi din alte tradiţii spirituale, apar mai cunoscători, mai treji, mai pregătiţi să întîmpine venirea în trup a lui Mesia decît sînt autorităţile religioase ale locului. „Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Matei, 2, 2). Ei, itineranţii, căutătorii, atenţi la un limbaj de sus, ei vin din depărtări ca să participe la evenimentul vertical. Dar după ce îi primesc lumina, ei nu rămîn locului. Călăuziţi în continuare de stea, se întorc în patria lor, în tradiţia lor, în alt spaţiu religios decît cel unde a avut loc evenimentul. Dumnezeu întrupat îşi iradiază lumina peste graniţe confesionale, se adresează în felurite chipuri „autohtonilor” unei religii şi „străinilor” de ea, membri ai altor tradiţii spirituale.

Sigur că, odată ce creştinătatea se dezvoltă, episodul regilor-magi va fi interpretat în cheia unei universalităţi de expansiune. Cei trei prefigurează neamuri pe care creştinătatea urmează să le cuprindă, spune un comentariu al Evangheliei după Matei din secolul al V-lea. Versiunea armeană a Protoevangheliei lui Iacob distribuie chiar fiecărui mag un ţinut: cel numit acolo Melkon e regele perşilor, Gaspar e regele hinduşilor, Balthazar e regele arabilor. În versiunea etiopiană a Protoevangheliei, episodul primeşte totuşi o nuanţă. Magii se întorc în patria lor răsăriteană şi sînt întrebaţi cu ce dar au venit de la naşterea Pruncului. Ei vorbesc despre o bucată din pînza cu care a fost înfăşat Iisus, pe care au ascuns-o. „Cînd săpau să o dezgroape, o flacără imensă ţîşni din locul acela. De aceea şi-n ziua de azi, magii se închină focului” (Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Polirom, 1999). Aici, într-o interpretare simbolică a temei, celelalte tradiţii nu sînt desfiinţate. Primesc în chip diferit lumina lui Christos.

În secolul XX, teologi ai dialogului între religii au vorbit despre o prezenţă christică mai vastă decît cea din creştinismul istoric. Dar încă din primele secole creştine, în frămîntarea exegezelor conduse în limbaj de legendă, o atare prezenţă a fost sugerată.

Dumnezeu îşi semnifică universala prezenţă: explicită ori ascunsă. Sînt şi acolo unde voi nu m-aţi văzut, unde voi nu m-aţi căutat, spune Christos la Matei, 25, 31-46. Are cineva dreptul să-i pună limite, să hotărască în locul Lui? Nu e mai potrivit să luăm seama la privirea căutătoare a magilor?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons